Tag Archives: luni

începem din nou…

…să intrăm într-un joc care a devenit între timp şi tabiet. Săptămîna pare aceeaşi. Te trezeşti şi părăseşti casa călduroasă, pleci la un birou (şcoală) unde nu prea ai chef să mergi şi te întorci seara botos şi obosit. Ce să mai? Viaţa se scurge pe lîngă tine şi pe lîngă cei din jur, relaţia scîrţîie, ai pus două kg la burtă şi îţi cade părul de la stres.

Pfff…

Eu o să încerc să fac altfel săptămîna asta. Să văd 5 filme şi piese de teatru. Să rîd mai mult. Să gîndesc mai optimist. Să mă trezesc mai devreme fără să mă mai chinui cu scenarii care să mă scutească de ridicatul din pat. Să mă văd cu cît mai mulţi prieteni, să-mi fac toate temele pentru facultate şi să termin o carte.

Săptămîna asta e ultima a lui noiembrie (plus o zi din cealaltă), deşi nu pare. Vine decembrie, o lună de poveste.Vine ziua Ionoukăi, dau drumul la lumini, Moş Nicolae, MOş Crăciun, zăpada, Rev-ul, vacanţaaaa.

Nu contează dacă apuc sau nu, contează ca tot ce fac să fac cu zîmbetul pe buze.

Luni nu este o zi aşa de blestemată. Este doar o altă zi în calendar, o zi care te începe.

Să aveţi o săptămîna frumoasă departe de politică şi alte „boli” de gen.

Hugs!

 

* daca stiti un orfelinat care are nevoie de surprize de sarbatori dati-mi de veste


iunie, luni

La mulţi ani copiilor din voi!

Cîteodată mă trec fiori. Şi pleacă din tălpi. Vuiete pînă în ceafă şi apoi în creştet. Mă chircesc a plăcere, a spasm. E fior de frig cînd e prea devreme pentru sandale, e fior de umed cînd e ploaie de mai, e fior de iubire gînd mă gîdili în tălpi.

mare1973E iunie. E luni. Peste două săptămîni am fi luat vacanţă. Vă mai amintiţi senzaţia aia? Ultimele două săptămîni din şcoală, zile care păreau inutile şi fără culoare, nebunia aia şi nevoia aia de a citi în calendar 15 iunie. Aia era fericire în stare pură nealterată de absolut nimic, nici de criză, nici de aglomeraţie, nici de căldurile prea mari. Planurile, plecările la bunici, sunat prieteni să se adune, la revedere, pupat părinţi, rîs viclean a libertate. 3 luni!

Îmi amintesc de copilăria mea. Alergam băieţii să-i ţuc, furam corcoduşe şi mă certa vecina de la 2, mă îndrăgosteam repede de orice băieţel frumuşel şi-l uitam la fel de repede. Întotdeauna voiam haine „la modă” aşa cum purtau fetele mai mari – mama nu-mi găsea niciodată pe măsură (de exemplu: blugii negri cu cusătură albă sau geacă Hawks) şi se umplea de nervi cînd mă botoşeam şi începeam să plîng. Eram un fir de om cu pretenţii de ţinută vestimentară. Iubeam pantofii de lac cu fundiţe şi să mă înnoiesc de Paşte şi să mă joc cu mulţi copii, deşi eram super ofticoasă.

Şi multe-multe alte nebunii de copil.

26 May 2009  [157] din [279]_Cu soră-mea era aiurea că mama mă punea s-o iau cu mine şi eu nu voiam un „borac în grijă” că îmi strica borcanele. Şi ea era aşa de cuminteeeee… Doamne! Nu mă pîra, nu mă limita, nu se băga unde nu-i fierbea oala. Era cuminte şi la locul ei şi frumoasă foc. Toată lumea îi zicea Bursucel. Şi tata îi zicea „Băiata lui tata”. Soră-mea mi-a făcut copilăria mai frumoasă, deşi atunci era motiv de gelozie şi grijă. Şi mă mîndresc cu ea din toată inima… E aşa fain să ai pe cineva pe care să-l tachinezi sau să-l chinui sau să-i spui ce te frămîntă şi să ştii că, deşi habar nu are ce e aia şi cu ce se mănîncă, se uită cu ochii blînzi şi te mîngîie cu mînuţa pe frunte. A fost un copil minune! Şi uitaţi ce domnişoară faină a ajuns…26 May 2009  [146] din [279]_

26 May 2009  [152] din [279]_

Să aveţi vară de vis!


cîteodată, dar nu mereu

Cîteodată, cînd îmi amintesc diverse, mă întreb unde mi-a fost mintea?

Cîteodată, dar destul de rar, regret nebunia cu care am trăit diversele.

Cîteodata, mai mereu, îmi doresc să nu mă mai gîndesc la atunci.

Nu există prietenie după sfîrşit. Asta s-o ţii minte!

La mulţi ani, Amy honey!


banala zi de luni

Un tip  îmbrăcat în tricou striga spre un bărbat în uniformă şi în acelaşi timp vorbea la telefon. Probabil cu salvarea. În mijlocul drumului era căzut un om, pe la vreo 50 de ani. În jurul lui alţi oameni speriaţi şi un tînăr stînd pe vine care îi ţinea capul. Căzutul avea buzele vinete şi ochii închişi. Pentru 5 secunde inima mi-a stat în loc. Am crezut că e tata. Nu era. Eu mestecam un colţ de pîine proaspătă care mi-a rămas blocat pe cerul gurii.

mai departe…

Pe cînd aştepam să traversez spre casă, încă ronţăind la colţul de pîine şi cu inima care se refăcea din purice am auzit o voce de copil: ” eu nu sunt cerşetoare, dar vreau să strîng … bunica mea…”. Am întorsc capul să văd cine spune asta, convinsă fiind în sinea mea că e un pui de ţigan care joacă teatru. Dar nu era. 3 tineri se uitau miraţi cînd la chipul ei cînd la mînuţele în care ţinea doi lei şi nişte mărunţis. Avea părul lung şi negru prins în coadă şi un ghiozdan jerpelit roz, dres negru, balerini şi o fustiţă. Arăta a copil decent şi nici chipul nu trăda viclenie sau umilire. Fetiţa vorbea cu convingere şi pe chipul ei se citea nevoia şi disperarea. Am mers mai departe întorcîndu-mă cînd şi cînd. Pe tinerii miraţi îi convinsese, aceştia căutînd adînc în portofel.

mai departe…

La espresorul de cafea din faţa buticului aproape de colţul cu poşta cum te duci spre Obor stă mereu o bătrînă care cerşeşte cu ochii. Nu spune niciodată niciun cuvînt, dar mereu se uită lung după fiecare trecător. Nu ţine mîna întinsă, o ţine pe lîngă corp. De obicei îi puneam în palmă un leu sau doi şi bătrîna începea să mulţumească şi să ridice slăvi spre ceruri. O voce din off spunea ” să fie pentru bunicul meu!” şi mergeam mai departe puţin stînjenită de atîtea mulţumiri pentru atît de puţin. Unii spun mecanic, dar bătrîna mea o spune din suflet sau pur şi simplu aşa primesc eu.

Imediat după ce am zărit-o mi-am amintit-o pe doamna care m-a oprit ruşinată şi aproape plîngînd cerîndu-mi oricît pentru a-şi cumpăra pastilele… o doamnă pe chipul căreia se citea un trecut boem şi furtunos, o tinereţe vibrantă şi o bătrîneţe în noroi.  Apoi de bătrîna care nu s-a îndurat să dea 6 lei pe o folie de medicamente… şi tot aşa… o înşiruire de imagini s-a perindat pe retina mea pînă am observat…

mai departe…

În faţa vitrinei unui butic cu bijuterii de aur stătea aplecată o femeie de peste 65 de ani. Părul alb-alb tuns scurt era asuns sub o bonetă cochetă, în mîna stîngă ţinea grijulie o gentuţă şi pe corp avea un trenci (dacă-l pot numi aşa) crem, învechi ca şi pantofii. Se uita cu jind şi chinuită la bijuteriile din aur, probabil pentru vreuna din nepoţelele ei. Am privit-o cîteva secunde aşteptînd să intre şi să ceară cu zîmbet bijuteria, dar ea a rămas fixată în poziţia aplecat şi nu s-a clintit din loc. Probabil că visa…

Am ajuns acasă încă ronţăind din colţul de pîine şi mi-am adus aminte de pîinea turcească, pîinea caldă şi bună care avea bulbii aceia pe dos şi care era mereu numai bună pentru drumul spre casă. De aceea, de obicei luam una în plus… de călător.

Şi aşa a început o banală zi de luni într-o banală săptămînă de martie.