Tag Archives: mangaiere

când ne defectăm

Aş vrea să existe un spaţiu unde să ne putem repara. Nu spitale. Nu perfuzii.
Aşa cum duci fierul de călcat şi un nene îl repară. Aşa cum ceasornicarul alege bateria şi repune timpul în mişcare.

Aş vrea să mă întind într-un baldachin imens şi să fiu lăsată să plâng şi să vorbesc. Să spun tot, dar tot. Fără nicio reţinere. Şi cineva să mă asculte şi să mă mângâie pe frunte când trebuie sau să mă strângă în brate. Ceva pe senzori. Să ştie exact momentul.

Să-mi golesc creierul că văd că se poartă acest lucru. Şi să fiu în dorul lelii. Să nu-mi pese absolut deloc. Să nu conteze dacă sar la şotron sau planez în gol.

Când mă defectez aş vrea să-l am pe omul ăla capabil să mă repare şi să-mi vindece sufletul. Chiar dacă ştiu că durează puţin, că garanţia nu mai contează, că cu timpul mă deteriorez mai repede…