Tag Archives: mare

inutilitatea unui pahar cu apă

Cînd rochia de sînziană nu mai face valuri. Cînd abia-mi trag nasul. Cînd abia-mi strig numele. Cînd toate nu mai au farmec şi cînd cerul bate spre mov, atunci mă apuc să tac.

Privesc paginile blogului meu. Dacă-ar dispărea wordpressul aş pierde toată viaţa mea din ultimii ani. Poate-ar trebui să-mi ofer niscaiva timp să-mi strîng la piept cuvintele.

Sunt un popîndău. Sau mai bine o mangustă. O surată. Ca-n documentarul ăla de pe discovery. Cine mai ştie?

Sesizez cu stupoare că intru în a doua sesiune la facultatea de film. Vă reamintesc că am 25 de ani şi este a treia facultate. Pe prima n-am terminat-o din prea mult idealism. Pe-a doua degeaba. Să văd dacă 3 e cu noroc. Habar nu am ce-o să fac cu viaţa mea, deci aş fi absurdă să am pretenţii de la vieţile celor din jurul meu. Ahm, v-am spus că mă consider un om absurd? Am nevoie de certitudini. Că dacă eu n-o să reuşesc, atunci cineva va reuşi cu siguranţă şi prin el pot trăi şi eu succesul.

Nu mi-e frică. Asta mă înspăimîntă. Că am intrat într-un miserupism stupid şi că mă doare-n voalul de la rochia de mireasă (pe care n-o am) dacă o să încalec p-o şa şi vă spun povestea mea. De unde atîta?

La uşă bate cineva. Se numeşte stare de amorţeală. Am senzaţia că mă iau nişte doruri presărate cu boabe de nostalgii. Pfui, nu era momentul să intr-un visare.

Odată o să vreau să strîng toţi oamenii care s-au perindat, fie şi pentru cîteva momente, fie şi pentru ani în şir prin viaţa mea. Aş prefera înainte de vreo nuntă sau de propria-mi înmormîntare. Şi atunci o să le spun eu lor. Sau poate doar am să-i îmbrăţişez în propria-mi prostie de iertare. Sau o să-i lovesc. Ori vom bea pînă la epuizare şi după aia vom trăi orgia vieţii.

Ţara se duce de rîpă. Aşa aud. Natura nu mai are stare. Stratul de ozon? Nu ştiu dacă mai e. Apocalipsa bate la uşă. Se bate cu amorţeala să cîştige meciul. Marea mă aşteaptă. Şi 12 examene odată cu ea. Nu am bani. Nu ştiu dacă o să am vreodată şi ăsta era marele meu vis cînd eram puradel. Să am mulţi bani şi să locuiesc în nori. Revenind. Băsescu nu face nimic. Nimeni nu face nimic. Se iese în stradă. Aş ieşi şi eu la o bere la o terasă, dar nu are nimeni bere caldă. Cei de la Darma de lîngă Argentin mi-au încălzit două beri la robinet.

Nu am nici început  şi nici final şi iar mă întreb cine sunt eu şi pe cine iubesc mai mult? Pe mine sau starea asta de inutilitate pe care-o trăiesc în acest moment fatidic?

S-a făcut seară.


ruj roşu pe buze crăpate

cineva se bucură de lumină…

am reintrat într-un ritm. nasul meu roşu (devenit personaj) şi cu mine ne bucurăm de vremea asta frumoasă.

am trecut prin peripeţii, dar nu vreau să-mi lezez starea. oamenii sunt sălbatici.
o stare ciudată de plăcere cu niscaiva dezamăgire şi un gol în stomac. un gol mai mic.

văd ştirile de la mare şi mă ia un dor de-mi vine să mă încalţ şi s-o iau la goană. schimb canalul. visam la ceva în aer. nu ştiu ce visam. nu ştiu ce fac de ziua mea şi unde merg. e primul an în care am lăsat-o în plata Puştiului sau a prietenilor. şi parcă acum. în ceasul doişpe. aş fi vrut altceva. cine să mai înţeleagă? nu contează. ştiţi? parcă aş vrea să fug undeva şi să mă ascund. nu de teamă. nu ştiu de ce…

am început să primesc cadourile. ar trebui să bifez în wishlist. am cea mai frumoasă rochie albă şi cele mai frumoase sandale, iar cireaşa de pe tort este… (drums) geaca de piele care de fapt sunt două. indecişi.

şi Miha s-a grăbit. a fost prima!

mulţumescpentruurărişipentrucadourişipentrutot.

miercuri plec la Timishort. Timişoara, vin! stau pînă duminică aşa că poate ne vedem la un fresh.


prima zi de plajă

Mă simt ca şi cum aş fi fost la mare. Aceeaşi senzaţie a pielii. Roşie ca focu’. Căldură, fruntea se încreţeşte greu.

Dar totul fără mare.

Vine şi vremea aia. Dacă mergeţi la mare să cinstiţi o bere şi pentru sfertul de secol pe care-l voi sărbători nostalgic sîmbătă.

Încep pregătirile pentru vară.


dileme noi, dileme vechi

oare ne-am născut pentru a duce existenţa asta? aceste convenţii sociale: masă, casă, job, copii, concedii la comandă, cîteva călătorii…?

o fi ea astenia, dar pe mine mă lovesc dilemele direct în numele Tatălui. nu-mi găsesc locul. alerg de colo-colo. sunt fîşneaţă… aşa cum mă numeau gagicile în liceu. cîtă vreme a trecut de cînd săream gardul să fugim la netul de vis a vis…

sunt nostalgică. mi-e foarte dor de mare. parcă mă cheamă neîncetat. mi-e dor de senzaţia de libertate. de măreţie. de pace.

existenţa mea se bazează pe cîteva linii trasate riguros. cîteodată-mi permit să-mi iau momente de respiro. atunci mă dezic de viaţa asta. mă proiectez departe. cu Socrate care mă muşcă de picior. cu Puştiu lîngă mine. libertate.

am o găleată de flori. o minunăţie! miroase a crini de pe palier. îmi plac florile!

parcă-s claustrofobă într-un oraş aşa de mare. nu-l recunosc ca fiind al meu. şi cît l-am bătut eu la picior…

nu ştiu dacă-i dor amar. sau pură tristeţe. sau numai nostalgie. sau astenie (care presupun c-a umplut blogurile). sau dor de ducă. sau oboseală. sau inconştienţă. sau prea mult. sau prea puţin.

mă înspăimîntă ideea unei vieţi „ca la carte”. ştiu, stă în mine să n-o fac aşa. s-o trăiesc după bunul plac. vărs din mine. ulcioare pline cu sentimente. unii pot spune mustăcind că e bine că simt. poate cîteodată le simt prea mult. le iau prea ale mele.

aştept să vină Puştiu să invoc 20 de minute azi. şi caut muzică bună să-mi pun pe mp3. să mă binedispun

şi tu? cum resimţi momentele astea?


cadouri

Via Anna. Mulţumesc!

Via Iulia:

CINE MOARE?

de PabloNeruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe „i” in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine
nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
„responsabile”. Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca „a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim… Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi…

De mîine vine iarna. Coduri peste coduri. Azi se împlinesc 33 de ani de la cutremurul din 1977. Triste imagini.

Meea, promit să fac leapşa. Mîine! Şi tot mîine ne vedem la lansare la urechi?

Butterflies in my pocket: trebuie să vedeţi acest scurt metraj, The Butterfly Circus – aici! (ignoraţi mesajul cu creditele)


26 martie

voi fi acolo.

la mare. pe plaja. tavalindu-ma in nisip.

care vii? sa bem a primavara? sa dansam fara ritm intr-un nisip neatins?

can’t wait!!!!


nu mai ştiu

dacă se urează ceva de mărţişor, dar eu vă doresc să aveţi unul fericit!

să fie vreme frumoasă, cer senin şi vînt blajin. soare galben şi imens şi eşarfe colorate.

mîine îmi voi lua un mănunchi de ghiocei să-mi sărbătoresc primăvara şi noile începuturi.  tare greu a mai trecut februarie ăsta, dar sunt veselă că s-a încheiat perioada de hibernare.

plănuiesc o escapadă scurtă la mare.

doar v-am zis că mi-e tare dor de ea!

mi-e bine. spre surprinderea mea. mi-e bine.


autoportretul meu

azi am fost în facultate. de dimineaţă. arta papă viaţa din om. am zis-o! şi am lucrat la 3 proiecte.

mi-am dat seama că aş fi putut face autoportretul uşor: eu sunt Londra cu mici, dar mici cadre cu o mare neagră învolburată. Aş fi o Londra cu vedere la mare. De-ar fi să fiu.

Mno, m-am împiedicat în altele, dar dacă-ar fi să vorbesc despre mine m-aş descrie cu vorbe cu accent şi miresme de ceaiuri de la cinci şi malurile Tamisei (btw aş vrea să-mi numesc una din fete Tamira) şi Trafalgar Sqare şi magnificele lebede din Hyde Park sau veveriţele prietenoase.

Şi doza de rebeliune şi de libertate să vină din spuma mării învolburate.

Deşi fulguieşte eu tot visez la o zi însorită de martie afară, pe plajă, înfofolită bine într-o pătură imensă şi grea. E un dor care aproape mă doare. Şi parcă am înnebunit cu asta. Am pentru ce să trăiesc, să sper şi să mă trezesc duminica dimineaţa (deşi lucrez)… pentru o zi a lui martie cînd voi fi acolo…

Azi eram în mega şi tîram un coş după mine. În căşti Damien Rice cu Accidental Babies. Am vrut sa tastez un mesaj: mi-e foarte dor de tine, dar nu am curaj să vin să ţi-o spun. nu am cuvinte cu sonor.

Nu am scris nimic. Am mers tot înainte cu gîndurile vraişte printre rafturi.

Vă rog să-mi daţi peste nas cu lepşele pe care nu le-am făcut şi să mă iertaţi că-s aşa porcuşor, dar chiar sunt mai mereu pe fugă.


un singur gînd

Vreau la mare!!! Să stau în frig, zgribulită, pe plajă. Să mestec nisip. Să mi se fumeze ţigara singură. Să port ţol festiv şi să sorb şampanie direct din sticlă…

Să mă îmbăt într-o libertate aproape himerică.

Şi să rîd cu totul. Cu cea mai mare poftă. Să se zguduie cerul. Să tresară pescăruşii hămesiţi. Apoi să mă întind în braţele tale mereu primitoare. Şi să-ţi plimbi mîna pe fruntea mea. Aproape parental. Să-mi zîmbeşti blînd şi să-mi aduci linştea.

Sau doar să fiu singură sorbind dintr-un pahar festiv cu picior înalt.

… sau măcar două porţii de cartofi prăjiţi de la mec, cartofi la care rîvnesc de anul trecut

* In 20 ianuatie trebuie sa mergeti sa vedeti piesa „Niste fete” la teatrul Nottara cu Vlad Zamfirescu, Catrinel Dumitrescu, Cristina Florea, Andreea Velcescu, Andreea Vasile si Diana Cavallioti. Am vazut-o si mi-a placut!!!

Asa ca… enjoy!


la marginea nisipului… aproape de mare

Îmi proiectez pe peretele minţii o imagine. Eu sunt o cameră, parcă, şi mă văd.Prin ochiul cu lentile şi zoom-uri optice apare o imagine statică. Sunt eu si nici nu respir.

Sunt bronzată şi am părul lung şi castaniu-roşcat, aşa cum se preschimbă el vara. E aţos şi ondulat de la apă. Pe chip mi-au apărut pistruii, prietenii mei de suflet. Pe umeri se văd dungile albe ale sutienului, locuri pure unde soarele n-a fost lăsat să pătrundă. Am ochii verzui de prea mult privit în lumină. Mă uit fix în jos, către cineva întins pe un nisip galben-auriu. Mă uit suav şi îndrăgostit. E momentul de dinaintea cuvintelor sfioase.

Port o bluză albă, lălîie, cu decolteu adînc şi cu două şnururi. Pe ea sunt cusute tot cu alb flori de trandafir. Nu port sutien şi se văd formele într-o manieră inocentă, într-o senzaţie de liber de orice, de nepăsare sau de dulce izolare.

La gît am o aţă împletită în culori de mov cu verde. E gingaş gîtul meu legat vicios cu o aţă.

Port slipi roşii pentru că roşul este noul turcoaz şi turcoazul a fost noul mov. Sunt plini de nisip ca şi mîinile care ating cu teamă marea de nisip fin. Mîini subţiri şi blînde.

Se aud valurile care se sparg în sufletul celui ce iubeşte infinitul mării. Se aud pescăruşii care caută aproape haotic ceva de mîncare. Se aude briza, un sunet inconfundabil menit să te poarte în largul mării, aproape de delfini.

Dacă ridic privirea din mişcarea statică, în jur e pustiu. Nu văd decît un amalgam de culori calde şi plăcute, o mare cînd verzuie cînd albastră, pe care uneori n-o disting de un cer perfect.

Ăsta e unul din momentele pentru care trăiesc cu entuziasm. Pentru că într-o vară, într-o zi, pe o plajă… să pot transforma o simplă proiecţie într-o emoţie. Pentru bluza albă şi dungile trasate cu pensulă providenţială, pentru mîini într-un nisip nemaiatins, pentru a putea spune cîteva cuvinte…