Tag Archives: medici

Spitalul Floreasca

Săptămîna asta a trebuit să dau o tură pe la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Nu, nu pentru mine, ci pentru o prietenă care a fost bolnăvioară. Mă aşteptam să găsesc mutre acre şi medici nervoşi care nu dau nici mucul pe tine, dată fiind situaţia salariilor şi moartea sistemului medical din ultima vreme.

Ei bine, spre mirarea mea, am găsit acolo nişte oameni minunaţi de o bunătate extraordinară, un respect şi un calm nemaiîntîlnite în vreun spital pînă acum. Nu numai că purtau o conversaţie cu pacientul, dar vorbeau ca unui om. M-au lăsat să stau pînă la doişpe noaptea cu prietena mea şi a doua zi pînă pe la zece, întrebîndu-mă dacă vreau să rămîn peste noapte şi făcînd glume cu mine. Am rămas interzisă.

O femeie rîcîia cu un cuţit guma lipită de linoleum şi o alta spăla de mama focului podeaua. Ba, au şi tonomat pentru costumul de vizită. Bagi o hîrtie de 5 lei şi primeşti bonetă, papuci şi halat. Decît să-ţi dea o răpciugă folosită.

Partea amuzantă este că la un moment dat un mare gîndac se plimba pe culoar. Din ăia de apar vara de zici că-s mutanţi. Şi mai amuzante erau panourile atîrnate pe pereţi toate în limba engleză din care nu am înţeles boabă. Deşi aveau şi poze.

Partea tristă: miliardele de coloraţi  de la intrare şi jegul pe care-l lasă în urmă. Erau vreo 10 pentru o persoană venită la urgenţe. Pe lîngă ei mai erau cîţiva care-şi făceau veacul pe acolo. Vorbeau tare la telefon, scuipau, ţipau unul la altul pentru a atrage atenţia oamenilor din jur care-i priveau cu teamă şi dezgust. De ce trebuie să fie aşa? De ce nu putem să fim civilizaţi şi să aşteptăm în linişte? De ce aruncăm mucurile de ţigară şi paharul de cafea pe jos dacă la un metru de noi este un coş?

Ei bine, dacă medicii şi asistentele au fost de un bun simţ excepţional, bodyguarzii care ascultau manele la telefon şi flirtau cu două fîţe, au fost nişte bădărani. Nu numai că vorbeau de parcă eram vreo oaie tîmpită, dar şi tonalitatea era neadecvată. Din prima tură, a doua oară au fost mai de treabă. Am preferat să le mulţumesc pentru atenţie şi să mă car fără a stîrni o revoltă. Pentru că i-am înţeles că-şi făceau jobul, dar că respectul faţă de alt om nu apare în fişa postului.

Mai era o femeie în rezervă al cărui fiu căutase la 10 farmacii un medicament pe care spitalul nu-l avea, dar un medicament foarte important – pentru alergii. Am zîmbit amar.

O doamnă asistentă, cu o voce groasă şi mărunţică şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat ne povestea cum nu şi-a luat salariul de o vreme, cum nu o să fie plătită pentru ziua cînd a venit la muncă ziua cu pseudogreva, cum după 35 de ani vechime are un salariu de 1300 de lei şi totuşi femeia aia a ajutat-o pe prietena mea, a îngrijit-o şi a refuzat vehement orice atenţie.

Şi mi-a părut rău pentru ea, pentru medicii adevăraţi care se spetesc să înveţe un car de ani şi care la final rămîn cu amintirea unei dorinţe de a salva vieţi, pentru pacienţii care mor din lipsă de medicamente, pentru Romînia, pentru mine.

De aceea – beţi doi litri de apă pe zi, mîncaţi multe legume şi fructe şi faceţi mişcare. Să nu cumva să ajungeţi la medici şi să nu aibă să vă dea o pastilă.


dinaltezileşialtenopţi

Ai observat că în momente pline de greutate cele mai simple lucruri (cum ar fi să respiri, vorbeşti chestii mărunte, gîndeşti) sunt practic imposibil de realizat? E o stîngăcie stupidă de parcă respiri pentru prima dată şi te poticneşti la inspirat. Şi gîndurile? Cum să nu ştii cum să gîndeşti? Cînd ele curg de obicei nestăvilite? Şi conversaţia despre codul calben sau despre cum ţara se duce de rîpă? E deja în noi şi porneşte fără s-o mai trecem prin filtrul raţiunii.

Numai că atunci eşti invalid. Virtuozitatea oratorică se duce dracului. Mişcările ample pentru a sublinia o credinţă se rup în două. Şi rămîi ca prostul în faţa unei situaţii. Intri în blocaj. Ah, poate în alte circumstanţe ai fi putut să… dar acum, cum să şi de unde?

Ajungi acasă şi repeţi secvenţa de mai de sus. Ce logoree te apucă. Ce tîmpenii debitezi în imaginaţia proprie unde cu siguranţă făceai faţă cu brio acestei situaţii. Suntem oameni. E normal să nu le ştim pe toate. E normal să ne blocăm şi să nu ştim să reacţionăm.

Cred că o atitudine sinceră scapă nevoia de a epata inutil. Poate un zîmbet, poate lacrimi, poate chiar nimic. Poate doar simpla prezenţă. Şi atunci cînd ieşim din constrîngerile sociale şi din convenţiile care ne-au obişnuit cu eroi şi cu replici din filme care salvează destine putem învăţa să respirăm. Ăsta e primul pas.

Nu m-am trezit zîmbind a primăvară. Ba m-am trezit cu mutra mofturoasă şi cu mirosul de spirt în nări. De teama medicilor dimineaţa mea a fost una de plumb. Am zapat ca o nebună. Nimic.. Pînă la apropo tv care m-a făcut să rîd şi să mă destind. Şi Xena. Clar, Xena rullez şi iese ca o adevărată războinică din cele mai de rahat situaţii. Şi mai are şi conştiinţa împăcată.

Am terminat Pădurea Norvegiană a lui Murakami. Am stat pînă dimineaţă. La final am închis cartea şi am privit îndelung în tavan. Şi ceva mă apăsa în piept, parcă regretul finalului. Ştiam încă de la primele cuvinte că m-am îndrăgostit, 300 de pagini mai tîrziu eram sigură de asta.

Voi ieşi cu rolele pe seară. Am nevoie să mă mişc.