Tag Archives: minciuna

fluturii sunt liberi!????

Să nu uiţi asta.

Pentru că mi-e greu şi ciudă şi da, mi-aş dori să nu-mi lipsească niciodată nimic material. Şi nu, nu pentru că-s lacomă, nu pentru că un ochi se închide mai greu de la curent, nu pentru că aş agonisi a snob, ci pentru că atunci cînd nu ai lipsuri existenţa se simplifică şi te poţi ocupa mai mult de spiritualitate.

Ipocrit cel ce spune că nu vrea să-i cadă bani din ceruri şi el să nu facă decît să citească, iubească, zboare, călătorească. Să se bucure de toate plăcerile vieţii. Să vadă Tailanda sau să stea la malul mării Egee pe un şezlong citind Proust sau pictînd apusuri în Egipt.  Făcînd ce vrea, pentru că poate.  Să fie liber ca un fluture.

Viaţa nu e dreaptă! Nu e drept să te naşti ciobit. Nu e drept să tînjeşti după momente pe care le preţuieşti cu disperare pentru că ştii că se termină prea repede. Nu e drept să nu ai un cuib al tău unde să poposeşti la greu.

Nu, nu-i adevărat! Dacă ai nu te nu obişnuieşti cu binele şi nu scad respectul şi foamea pentru spirit. Dacă le ai în tine, rămîn acolo veşnic. E vorba de confort. Confortul mental de a-ţi permite să faci orice şi apoi vine el şi flow-ul.

Şi ce rost are să muncesc o viaţă? Să iau 20 de zile dintr-un an concediu şi să-l petrec cu stresul revenirii la viaţă, la perioada de sărăcie de după. Ce rost are să mă încred într-o pensie pe care nici măcar nu ştiu dac-o mai apuc? Ce rost are să dau viaţă? Cînd din start blestem la moarte şi la lipsuri pe care sufletul le cere?

Sunt foarte nervoasă. Pe tot. Pe nenorocitul de Marius Fleancu care-mi datorează o sumă de bani şi nu are bunul simţ să răspundă la telefon. La niciun telefon. E nesimţire crasă. E de cea mai joasă speţă acest om, un prefăcut şi un nemernic. Şi ştiţi ceva? L-am crezut prieten, cîndva.

Şi ce dacă-mi găsesc un job? Asta nu-mi garantează cu nimic că viaţa mea se va îmbunătăţi considerabil. Nu urăsc bogaţii, nu-mi pasă că alţii au miliarde şi parlamentarii fură şi Lady Gaga are diamante. Mă interesează ce-mi cere sufletul şi ce îndură el.

Aahhhhh. Awwwwaaa. Urlete şi furii.


spune-mi

Ajung acasă şi mă dezbrac rînd pe rînd de cojoacele minciunii.

Îmi deşurubez măştile cu grija zilei de mîine. Încet şi blînd să nu cumva să stric vreuna. Pe asta cu mov o plac cel mai mult, ah! mi-e aşa dragă! Ea mă ascunde atît de bine.

Mă aşez în faţa oglinzii şi-mi ating cînd ochii cînd bărbia, cînd urechea cînd umărul. Sunt eu. Trupul reflectat în oglindă sunt eu, dezgolită de ceea ce înseamnă convenţii sociale, de ceea ce înseamnă iluzie, de tot ceea ce alţii proiectează despre mine.

Sunt eu? Eu cine sunt şi unde mă duc şi cum am apărut şi de ce? Şi ce e oglinda asta, care-i treaba cu ea?

Mă doare degeaba, nu?

Tu de cîte ori ai fost sincer? Cu tine însuţi? De cîte ori ţi-ai zis adevărul, fără să fie nevoie să-l ambalezi? Adevărul ăla crud, care frînge, care ucide, care doare ca o tăietură adîncă în carne?

Eu nu ştiu dacă am fost vreodată crudă cu mine…

Sau spune-mi, dacă florile şi-ar dărui oameni, ce bucată ar tăia din ei? (Nichita Stănescu)

Sunt singură şi ascult obsesiv piesa asta şi mă doare fiecare acord care-mi vibrează în laringe, plămîn, degete, buze, ureche…

Uneori nu e nimic. Aşa pur şi simplu.


sufletul din portofel

Persona non grata. Cînd şi cum se ajunge la statutul ăsta?

portofel-bani-cardŞi papucii din pluş au fost aruncaţi la ghenă. Se deşiraseră şi începuseră să pută a picioare stătute şi a vreme trecută, a greutate şi a mucegai. Mai bine să renunţi la ceva care-ţi displace decît să faci eforturi de acceptare.

Nu am înţeles niciodată de ce portofelele sunt ţinute în buzunarele de la piept. Chiar pe stînga. Aproape de inimă. E mai uşor să ajungi acolo? Sau poate e o metaforă pe care n-o prea băgăm în seamă. Ori, croitorii deveniţi cu timpul designeri de prestigiu, au avut simţul umorului sau poate au prevăzut criza şi degradarea umană şi-au ştiut că sufletul se va desprinde şi se va muta în portofel, printre hîrtiile inutile, cardurile de la diverse bănci, farmacii, multiplexuri, kenvelo-uri, poate şi printre fotografiile ponosite puse-ntr-un colţ devenit clişeu, cele pe care oricum nu le mai vezi cînd deschizi portofelul.

Sau poate pur şi simplu s-a ştiut de la bun început care e finalul. Nu mă înţelege greşit. Şi mie-mi plac banii şi hainele şi cafelele în oraş şi muntele şi marea şi portofelele burduşite şi libertatea de a face orice şi de a-ţi cumpăra orice. Şi mie-mi lipsesc banii şi hainele şi luxul cu care mă obişnuisem şi plimbatul cu taxi-urile şi cumpărăturile inutile. Dar chiar dacă îi am sau nu, eu sunt aceeaşi persoană, doar că ies mai puţin (cît să prind troleul), mă îmbrac cu haine mai vechi, găsesc reţete de cockteiluri la domiciliu, gătesc mai des şi văd marea mai rar. Poate e o urmă de frustrare, dar niciodată schimbare sau lăcomie sau minciună. Şi niciodată sufletul meu nu se va muta în portofel, dar niciodată!

Sunt o persoană adaptabilă. Şi criza asta e bună, într-un fel, la nivelul ăla al conştiinţei… că parcă prea o luasem razna. Pentru mine banii nu sunt sursă de putere, sunt metoda prin care-mi satisfac capriciile şi mofturile şi nevoile zilnice. Sunt existenţiali, dar nu fac parte integrantă din mine ca şi om cu principii şi valori şi sentimente. Banii sunt ca un ados ca să te mă simt bine la nivel fizic.

De aceea nu înţeleg rolul omului în viaţa banilor. Da, am zis bine. Oamenii care se lasă stăpîniţi de bani, care îţi pierd propria valoare pentru că întotdeauna se raportează la zero-uri, care-şi pierd prietenii şi care ajung să mintă, să înşele, să privească de sus şi să orbească în cele din urmă. Pentru oamenii ăştia nu am pic de respect, ba mai mult mă dezgustă.

Pe tema asta aş putea vorbi mult şi bine pentru că sunt nişte experienţe trăite. Tot ce-mi doresc este să se termine şi criza şi oamenii, poate aşa o să ne recăpătăm respectul de sine şi respectul faţă de cei care au fost cîndva prieteni.