Tag Archives: moarte

Saturday night mood

Azi n-a fost o zi bună. Cu o ușoară durere de cap, de după o noapte zbuciumată, am purces în ceea ce urma a fi o zi normală, caniculară, dar în limitele cotidianului.

Nu numai că durerea de cap s-a acutizat și am simțit că un cuțit cu lamă groasă îmi sparge craniul și îmi scormonește-n creier, ca mai apoi să mă lovească-n măsele și după ceafă, dar când am ieșit din scara blocului am văzut negru. Pe tot drumul spre Grill am văzut pete negre. Am crezut că o să leșin, ceea ce ar fi fost o experiență nouă pentru mine, dar nu una pe care să-mi doresc să o trăiesc de una singură pe stradă.

Am băut o limonadă extrem de bună, până în momentul în care m-am înecat c-o bucată de lime și am crezut că mor acolo, la masa de lemn. Nu cred că am mai pățit-o vreodată în halul ăla. Mi-am revenit cu greu, ușor panicată. Desigur, durerea de cap persistă.

Ajunsă acasă am mâncat numai fructe. Cu grijă să nu mă ia dracu. Durerea de cap n-a încetat. Am luat și nurofen și calciu, am băut trei căni de ceai, m-am uitat la un lung metraj și câteva episoade din two and a half men și ea-mi este încă aproape.

Am senzația că mă sufoc. Am nasul înfundat și gâtul inflamat. Înghit cu grijă cireșele, ceaiul, apa și chiar și saliva. Ușor paranoică, am senzația că și amețesc dacă merg până la baie. Și mă abțin, iar când mă ridic grăbită, chiar amețesc.

Știu că unii sunt la mare, alții la munte, alții în centru vechi. Treaba voastră, aș putea să vă invidiez, dar n-o fac. Mi-e teamă să nu mă plesnească o karmă peste ceafă, să mă doară și mai tare. Așa că stau potolită. Aș fi vrut să ies să mă plimb undeva unde e răcoare, dar mi-e cumplit de lene.

Nu scriu nimic, dar coc povești. Pe canicula asta se umflă de n-ai văzut.

Nu știu ce-o să fac cu viața mea. Nici cea virtuală și nici cea reală. Voi ce părere aveți? Am nevoie să comunicați cu mine, mulțumesc, mă simt singură. Oau!

 

hugslovepeace
>.<


veşnicul dor

Nu am avut cel mai bun tată din Univers. Nici n-aş şti cum arată şi poate nici nu există.
Şi nici eu nu am dat pe afară de înţelegere şi bunătate în calitate de fiică.
Uneori am eşuat lamentabil şi nici măcar nu mi-a părut rău pentru asta.

Poate l-am urît pe tata. Adică sigur l-am urît cînd îmi făcea viaţa un calvar greu de suportat.
Poate am vrut să am alt tată, altă familie, alt statut şi tot aşa.
Poate am negat tot adevărul şi poate aş fi vrut să plec de acasă de miliarde de ori.
Ba mi-am şi făcut bagajul o dată. Dar am rămas.

Şi toate se şterg la a doua aniversare fără tine. Toate mă dor cînd scapăr băţul de chibrit să-ţi aprind o candelă sau cînd îţi las patru garoafe în sticla de plastic. Şi rămîne veşnicul dor în pustietatea acelui cimitir care te-a primit prea din timp. Şi mă aşez pe betonul încins de soare, plouat şi bătut de vînt. De cele mai multe ori îmi vine să mă întind poate îţi mai aud o dată bătaia inimii. Sau poate îţi mai simt mîngîierea în creştet. Sau rîsul. Sau zăngănitul lanţului de la gît. Sau sforăitul ăla care mă scotea din minţi cîndva. Sau orice.

Mă întreb de cele mai multe ori cum e treaba cu Raiul sau cu cealaltă viaţă. Şi mă întreb dacă eşti conştient acolo. Sau dacă îmbătrîneşti sau dacă arăţi ca în pozele cînd purtai tricou de marinar şi mă ţineai cu mîndreţe în braţe. Eu cît o lingură în scutec. Tu mă purtai ca pe-o zînă. Acolo sărbătoreşti ori sufletul tău hălăduie în neant. Ori e beznă?

Apoi încetez să mă întreb. Toate ies mecanic.

Nu mai simt că mă sufoc cînd realizez că nu o să te mai văd.
Ceea ce e bine.
Nici nu mă mai simt derutată.
Şi nici părăsită.

Mă simt în viaţă.

Şi da, tată, mi-e dor de tine!
De ochii tăi albaştri. De degetele tale groase pe care le moştenesc şi pe care le-am urît că-s masculine, dar pe care le iubesc acum.
De chipul tău frumos.
De părul tău cărunt.
De cum mă strigai „Roxi” şi de cum mă priveai cu mîndrie pînă mă deocheai.

Te văd în toţi bărbaţii cărunţi cu ochi albaştri pe care-i întîlnesc.

Şi tresar. Întorc capul, dar capul celălalt nu se întoarce după mine…


fără zbor, doar pămînt

Cînd a murit tata lumea mea a căpătat un alt sens. Atunci am decis că ori de cîte ori pic, îmi amintesc de ziua aceea cînd mi-am luat adio de la el. De momentul acela cînd s-au sfîrşit toate şi toate-au început. De sunetul pămîntului aruncat pe lemnul coşciugului. De acel strigăt pe care lemnul-l scotea la fiecare izbire de betonul cavoului. De strigătul meu disperat: mai stai!

Crucea lui în bătaia tristă a soarelui şi mai apoi plouată mi-a rămas povară pe umeri. Atunci am decis că n-am să-mi bat joc de viaţa mea, de fericirea mea, de sufletul meu.

E ciudat cum viaţa te izbeşte atunci cînd dai noroc cu moartea. Cum vine ea, şireată şi parcă-ţi zîmbeşte malefic mustrîndu-te că eşti uituc.

Şi de atunci caut motive să-mi întreţin starea aceasta de recunoştinţă care poate pare stupidă: bine că trăiesc! Pentru că, ştiţi, dacă trăieşti poţi face atîtea… în schimb dacă mori habar nu ai că lumea cealaltă sau posibila reîncarnare îţi pot oferi atîtea oportunităţi. Aşa că, mă bucur pentru acest simplu fapt, că trăiesc.

Mi-e dor de dragoste. De valsul acela pe acorduri de vioară şi pian care în tandem cu inima te îndeamnă la piruete infinite. Mi-e dor să simt cu fiecare por. Să fiu dependentă de-o privire. Să zac în agonia momentelor de despărţire şi să tresar la orice atingere. Mi-e dor să plîng din dragoste. Să cred cu tărie că nimic nu-mi va zdrobi ceea ce fluturii mei au construit cu atîta dedicaţie. Mi-e dor pînă şi de ce n-am apucat să trăiesc.

Mă uit în oglindă şi uneori nu mă recunosc. Nici de-a naibii. Oricît m-aş schimonosi, parcă tot nu-mi vine să cred că eu sunt cea din oglindă. Sau poate sunt doar proiecţia propriei mele minţi. Poate sunt cît o unghie în alte realităţi sau poate am ochii mov. Apoi încep să mă strîng cu putere să văd dacă mă simt. Şi da, mi-s eu, cea cu ochii umflaţi de plîns care se schimonoseşte de durere în oglindă.

Dar asta înseamnă că încă trăiesc. Că plîng de dor.


out of service

Aseară am citit o ştire despre Gheorghe Dinică – şi scria că e bine. Atunci mi-am zis (uşurată) că am scăpat de data asta şi chiar m-am liniştit şi bucurat.

Nu vreau să fiu ipocrită sau patetică, dar sunt foarte tristă de cînd am aflat că a murit. Pentru că anul ăsta ne-a răpus cu pierderi şi pentru că am senzaţia că e suficient. Dar cine sunt eu să orînduiesc lumea?

Jules mi-a zis că suferea de Alzheimer. Poate pentru un actor este mai bine să plece decît să rămînă, însă nu e drept.

Am avut o zi grea. Pe lîngă un rău fizic am stat şi două ore în trafic (la volan). Abia acum am reuşit să mănînc ceva. Nu-mi găsesc putere să mă apuc de bagaj şi nici de baie. Mîine la 8 dimineaţa decolăm.

Nu am coerenţă nici în gînduri şi nici în acţiuni. Sunt doar epuizată.

Îmi pun un oscilococcinum sub limbă şi mă întind îmbrăcată cu hainele de stradă. Mi-e lene.

M-am tot stresat să nu mă îmbolnăvesc înainte de plecare ca să nu stric excursia. Subconştientul lucrează.

Pfff!

Salutări din Viena. Dacă am net vă scriu de acolo. Dacă nu, cinstesc pentru voi.

 


cînd bate ceasul

în faţa morţii suntem toţi egali.

şi atunci de ce ne mai chinuim să agonisim o viaţă cînd într-o clipită se pierde tot, se uită tot, se şterge tot?

pentru urmaşi? pentru noi înşine? pentru nemurire? pentru mîndria din viaţa palpabilă? pentru confort? pentru mai bine? pentru haine de firmă şi maşină luxoasă? pentru prestigiu? pentru a acoperi alte nevoi? pentru a umple golurile? pentru a bea şampanie din pahare de cristal? pentru a ne bate cu moartea?

m-ai judeca dacă aş renuţa să mai alerg? m-ai judeca dacă aş alege să stau simplu privitor? m-ai judeca dacă m-ai pierde la un joc de poker?

am obosit puţin. am să închid ochii într-o îmbrăţişare prelungă. sunt atîtea care aşteaptă să fie aflate…

crinii din glastră se picură, se dezintegrează încet. îşi pierd frumuseţea. în schimb, tradafirii înfloresc abia.

e un circuit.

cînd bate ceasul ora, la ce te gîndeşti prima oară?


…6 minute

Din pacate a trebuit sa asist la o inmormantare, se intampla pe 25… se inmormanta un suflet nevinovat… si totul s-a petrecut in doar 6 minute… 6 minute reprezinta consecinta celor 11 ( ale lui Coelho ).

A murit si a renascut acolo… iar eu am murit odata cu ea . Am ramas inmarmurita, iar cele 6 minute mi s-au parut o vesnicie, sentimente de vina alergau libere prin camere, lacrimi inchise in suflet se scurgeau pe trupul fara
vlaga . Am fumat mult in ziua aia si am vibrat odata cu ea la fiecare zgomot mai puternic si am simtit inca o data ca viata e nedreapta .

Totul s-a rezumat la o ora 5 intr-o zi mohorata de noiembrie . Cat de importante sunt 6 minute… e mult, putin ?
S-au pierdut… inocenta, copilaria… a gasit viata in adevaratul ei sens… lumea e haotica, habar n-are ea ce simtim noi, nenorocita ! Iar acea ora 5 in ziua de 25 va ramane vie in mine, in ea, in el…

Am asistat la inmormantare si nu am purtat negru conform traditiei, pentru ca acel suflet nu e mort, e doar intr-o stare anume gata sa revina printre noi cand ii va veni randul.
Si totusi… 6 minute?

Ce cacat…