Tag Archives: nefericire

pastel

N-am mai desenat demult. Am lăsat culorile să se usuce în tuburi şi zîmbetul să-mi îngheţe pe mutră. Aş putea să fac mai multe piruete pe zi, poate aşa nu mai fac febră musculară de la prea mult entuziasm. Dar nu le fac din inerţia de a fi în pas cu turma. Stau ţintuită şi cocoşată în faţa ferestrei şi privesc într-un gol nepăsător. Ar putea fi un gol atrăgător, dar nu, ăsta e afurisit!

Cel mai tîmpit lucru care i se poate întîmpla unui om este să-şi piardă încrederea în sine. Poate-i hipersensibilitatea de vină sau poate e doar pensula care se plimbă agale pe chipuri neştiute. Încrederea în sine se pierde atunci cînd alţii vin şi-şi bagă mîinile pîn’ la cot în culorile tale ca mai apoi să mîzgălească din propria-i perspectivă un altceva. Unul mai bun, zic ei.

Nu am mai zgîriat de mult pereţi. Am preferat să-mi rod unghiile pe ascuns. Îmi plăcea să zgîrii pereţi grunjoşi care să-mi lase urme adînci. Am pierdut anumite plăceri menite să mă elibereze din stări. Acum ţin stările strîns la piept. Sunt rare ca macii din grădina mea nevăzută. De aia le ţin aşa.

Cel mai tîmpit lucru care se poate întîmpla unui om după ce-şi pierde încrederea în sine este să nu mai găsească începutul şi să creadă că orizontul e prea departe pentru el. Să se bîlbîie în neştire. Să-şi frîngă degeţelele. Să se privească într-o oglindă murdară şi să-şi şoptească cuvinte de curaj. A face asta de unul singur într-o baie care nu e nici măcar proprietate personală este dovada unei incapabilităţi majore.

Nefericiţii şi-o caută cu lumînarea. Mi-s dragi. Trăiesc!

Nu vreau să nu mai vreau să desenez. Nu vreau să mă cuprindă teama. Nu vreau să mă atingă acele mantii argintate purtate cu iluzii supreme de diverşi trecători. Nu vreau aripi. Nu vreau sclipiri.

Cîndva puteam s-o fac mai bine. Pe asta. S-o scriu mai bine. S-o rumeg mai cu suflet. Dar poate asta-i maturizarea – incapabilitatea mea de a mai trăi la maxim anumite sentimente.