Tag Archives: nimic

Ultima oară când aceste degete vor tasta despre/pentru tine

Cuvinte

Anunțuri

N-am fost niciodată bună la butoane

Cică trebuie să ai fler să apeși butoanele care trebuie, la momentul potrivit. În pare rău, dar eu am un ritm al meu și rareori nimeresc momentul, să mai fie și potrivit înseamnă eveniment global ce trebuie sărbătorit în stil de basm.

Nu-s bună la niciun fel de buton. La xbox o încasam pentru că nu aveam răbdare să le învăț funcțiile, la pc apăs aiurea și-mi dispar butoanele din opera și mi-e lene să le caut, am pierdut cruciulița pentru new tab din bara de sus și am programat aiurea aerul condiționat pentru că am apăsat pe timer în loc de on/off. Noroc cu Sorelina care-i as în domeniu.

Despre butoanele celorlalți, cică aș avea calitățile și fermitatea dejtelor pentru a le accesa, dar trebuie să studiez în domeniu. Și mie mi-e lene și să duc gunoiul și n-am chef să studiez aprinderea și stingerea butonului-fitil din sufletul nu știu cui. Că butoanele trupești sunt ușor de apăsat, oricât de inaptă aș fi, nu cred că aș putea rata… dar parcă am obosit. Vreau și eu alte provocări…

Nu mai vreau păcănele, vreau un balon roșu pe care să-l plimb prin Timișoara… am zis!

Să mor eu, mă calcă pe nervi faptul că nu reușesc să pun butonul de new tab înapoi și acum tre s-o ard cu ctrl t. Vreau cruciulița înapoi! Și am încercat s-o recuperez, dar n-o mai găsesc. Oare am ucis-o și acum nu mai există?

of.

hugslovepeace
>.<


A Woman Under the Influence

Uneori îmi vin tot felul de idei cu privire la relații. De exemplu, de ce nu ne cunoaștem întâi, locuim împreună, ne certăm, vedem care-s tabieturile și mai apoi ajungem să ne îndrăgostim? Ar fi mult mai simplă viața. Mă mai gândeam că bărbaților le e cumva teamă să mai invite o femeie la o cafea, dar pot s-o invite acasă la ei cu pretextul: să vedem un film, am făcut compot de vișine. Din astea. Nu înțeleg de ce lucrurile-s așa, de ce se ard etapele? De ce nu ne mai ținem de mână, apoi ne pupăm, apoi mă duci acasă?

Cu fiecare relație încheiată devenim mai pretențioși și nu pentru că ne credem mai buni, ci pentru că suntem din ce în ce mai speriați de o eventuală suferință. De aia selectăm mai mult, suntem mai atenți la anumite detalii pe care înainte nu le băgam în seamă, mai reci, mai distanți. De aia uităm să ne îndrăgostim cu totul și să trăim nebunia momentului, pentru că purtăm în cârcă celelalte îndrăgosteli transformate în eșecuri.

Nu consider eșec ce am trăit în amor pentru că au fost ale mele. Un succes nu înseamnă o finalitate în doi, ci niște momente bune care merită amintitie din vreme-n vreme. Dar m-au schimbat, toate. Dacă înainte făceam anumite gesturi, dintr-un elan inocent, acum stau pe bară și mă gândesc că așa nu mai merge, doar am încercat data trecută și n-a mers, deci mai bine o las balta. Aplic strategii conform cu ce am trăit, deși situațiile-s diferite, oamenii-s alții… imi masor cuvintele, reactiile, ma protejez.

Deci da, devenim mai pretențioși, dar nu pentru că devenim mai egoiști, ci pentru că pur și simplu nu ne vindecăm de temeri. Mergem cu ele. Nu ne împăcăm. Dacă vedem „simptome” din trecut fugim, crezând că-i deja vu. Nu e, dar e normal să căutăm oameni asemănători, pe tipologia noastră… deci e normal ca ei sa semene.

Asa ca da! N-am să mai iubesc ca la 20 de ani. Și n-am să mă mai îndrăgostesc ca la 22, 23, 24 și nici măcar la 25. Pentru că fiecare șut în plex sau palmă după ceafă, m-au făcut să nu mai vreau și să fiu rațională, cuminte, aproape în banca mea.

Sa nu te indragostesti de mine, imi spune Auch! Am zis și eu multora să nu se… și ei s-au… Știți ce s-a întâmplat? Au disparut! Cum mi-am permis oare eu să sfătuiesc un om cum să simtă? Așa, nonșalantă ca și cum i-aș fi zis… te sfătuiesc să-ți depui banii la brd, e mai safe. Nu m-am întristat, dar mi-am dat seama în ce situație este el. Așa cum eram eu… adica in situatia de miserupe draga.

Si asta m-a intristat, cumva. Dar nu de tot, ci pe moment. Si nu pentru ca el nu ma vrea, ci pentru ca am ranit oameni cu niste cuvinte atat de stupide ca astea.

Roata se învârte. O să vină si timpul meu.

hugslovepeace
>.<


The time is now…

Terapie-n ploaie. Aproape de miezul nopții. N-am pierdut niciun pantof, teneșii sunt inundați pe alocuri. Caleașca mea de vis e doar un simplu mers pe jos. Și asta pentru că autobuzul n-a mai vrut să vină.

Mergem pe aleile pentru bicicliști. Un rătăcit aleargă și respiră scoțând niște sunete ciudate. Ah, e unatcist… Și deși în mine galopează o stare de tristețe amăruie amestecată cu niscaiva teamă, dar și un dulce fluture al tânjelii, prefer să tac. Mă supăr pe mine, pe dezechilibrul meu emoțional, pe golul pe care cândva-l iubeam.

Plouă mărunt.

Începe confesiunea la lumină de stâlp obosit. Ca să concluzionez că nici eu nu știu ce vreau, dar că de întors nu mă întorc pentru că dezamăgirea este încă pregnantă în gât și uitarea nu s-a așezat pe pulsațiile cordului.

De mers înainte aș merge cu elan, dar n-ar fi drept, coordonatele de zbor sunt cât mai departe. De stat pe loc n-am cum că nu mi-e firea.

De căutat în altă parte, am obosit să tot scormonesc suflete și să-mi dau seama că-s pe jumătate moarte sau îngropate-n trecuturi. Sau că-s întunecate și posedate de zvâcniri amenințătoare, de angoase, de mărturisiri necântate cuiva la timp. Și nu am puteri tămăduitoare. Și nici nu pot să mă lupt cu demonii altora. Și nici nu vreau. Fiecare cu propria negură și orbecăială.

Am ajuns acasă semi-udă. M-am întins în patul meu iubit. Și mi-a plăcut singurătatea. E autostrada mea privată, cu răsăritul pe geana dreaptă, cu muzica șoptită pe clavicula nerăbădătoare, cu lumina-n zâmbet. E drumul meu pe care refuz să-l împart…

Într-o altă viață lucrurile se vor întâmpla altfel.

hugslovepeace
>.<

sursa foto: burnasone.tumblr.com


de dragoste la persoana a treia

Evergreen cînd iubeşte uită de ea.

Nu mai contează nimic, doar îmbrăţişarea momentului. Pentru ea a iubi înseamnă apogeul existenţei. Idilic şi ludic cu mirosuri impregnate în pori cu vînt în plete şi Leonard Cohen în căşti.

Evergreen iubeşte cu patos! Habar nu are ea cum e să iubeşti altfel pentru că niciodată nu şi-a permis să ia în derîdere această mare existenţială. Pentru că întotdeauna a fost plină de tot. Atît de plină că uneori dă pe afară şi revarsă în fluturi multicolori şi în cuvinte aşternute cu frenezie aici. Cuvinte care mor.

Evergreen e o fraieră la capitolul ăsta pentru că pune mai presus de ea orice altceva. Dacă-şi permite momente de egoism pur o ia în freză fără drept la replică. Dar deh, aşa-i viaţa, nu? Şi trebuie să înveţe să o ia cu graţie că alminteri nu reuşeşte să ajungă la mal.

Evergreen plînge mult şi des din te miri ce. Fie că e o melodie sau alcool peste măsură. Măsura aia cînd îţi vine s-o iei la goană şi să dansezi de nebun. Măsura aia cînd mergi cu troleul şi e pustiu şi pur şi simplu totul trece prin faţa ochilor şi … şi nimicul din fiecare. Măsura aia cînd ochii spun mai multe decît o mie de cuvinte cînd noaptea e sfeşnic cînd luna îşi lasă pletele peste trupurile muritorilor.

Evergreen e-o proastă! Pentru că se zbate şi încearcă să-şi desfacă aripile şi să învăluie omul cu toată dragostea de care e ea capabilă. Dar omul habar nu are pentru că nu e acolo. Nu trăieşte. Se refugiază în sihăstrie. Dispare.

Şi  eu mă frîng în suspine îngînate în perne nedormite. Valsez numai în gînd. Libertăţi îmi permit rar. Şi atunci inutile pentru că ajung în golul sufletului meu. În pustietatea momentului. În drumul spre casă care parcă nu-i al meu… şi nu ştiu dacă a fost vreodată.

Şi unde-s domne oamenii cu care cîndva rezonam perfect? Unde-i acel zîmbet? Unde mi-e umărul pe care mă lăsam să pic cu certitudinea că-mi va amortiza căderea? Unde-s toate?


se zice că

pe pămîntul ăsta există oameni care te pot purta pînă în rai şi apoi te pot izbi colo jos în iad. şi cică eu aş fi unul dintre oamenii ăia. păcat că lately tot ce pot da este în direcţia jos. şi mă izbesc cu ţeasta în pămînt şi implicit pe cei pe care-i car în spate.

probabil de la prea multe cărate pe umeri sau de la vîntul nefavorabil.

tot dorm. mult. inutil.


uneori

Uneori pămîntul de sub picioare o ia la vale. Aşa de nebun. Şi uneori uit lucruri foarte importante – să-mi pun ceasul să sune, s-o sun pe mama, să mă gîndesc la unii oameni.

Cîteodată sunt sigură că sub anumite învelişuri nu e nimic. E gol şi negru. Dar eu zgîrm cu unghiile frînte şi cu egoism aventurier că poate-poate. La final cad epuizată în acel gol negru. Mă resemnez – uneori nu e nimic dedesupt.

Mi-e frică să-ţi dau drumul la mînă. Te strîng aşa tare că te-am învineţit, dar tu nu-mi zici nimic. Mă ştii. Îmi ştii groaza. Mi-e frică să-ţi dau drumul la mînă. Mîna mea o strînge cu tărie pe a ta. Iar eu închid ochii asemeni unui copil care face primii paşi. Diferenţa este că eu mi-am pierdut zîmbetul.

Ce ne facem domnule cu idealiştii?

Am văzut „Up”, un film animat extrem de profund şi de  moralist pe care-l recomand cu mare-mare entuziasm.

Am numai 24 de ani. Pentru cei de 40 e o jignire să mă întreb unde mi-e timpul. Pentru cei de 20 e o tîmpenie să-mi fac griji. Şi nu ştiu. Parcă merg pe-o sîrmă subţire. Nu am echilibru, nu am sfori care să mă ţină şi nu am nici măcar elan. Sunt ca o rîmă. E amuzant să-mi imaginez cum aş fi eu o rîmă.

Tendinţa de a evita. Ce? Pe cine?

Idealiştii să moară, nu? Să moară e un fel de a spune. Nu fizic.

Nu ştiu.


Azi mi-am infipt un creion in mana …

Nu am prea multe de comentat…
Viata asta e de cacat uneori, ieri am primit o veste care ma determina sa vad, sa aud , sa simt…
Altfel!

Merg sa dorm, altceva nu mai am de facut… ca doar somnul ma scapa de toate cele, macar de n-as mai visa viermi…

In rest… ploua… si ma dor plamanii… si palma in care mi-am infipt creionul… dureros !