Tag Archives: oameni

ficţiune şi oameni

Ne plac mult filmele de ficţiune. Se întîmplă o viaţă în 90 de minute. O viaţă alambicată, dar cu finalitate şi fir narativ uneori satisfăcător, ba chiar lacrimogen de emoţionant. Ne place că ce vedem acolo e aşezat sau înţelegem mai bine direcţiile, perspectivele, oamenii, dialogurile. Dar în principiu e ceva la locul lui şi oferă o siguranţă. Ori rămîn împreună, ori nu, dar măcar ştim o treabă. Nu-i mare tragedie. După generic oamenii dau stop, dar personajele continuă să-şi trăiască viaţa minunantă.

Eu nu m-am mai gîndit ce-o fi făcînd acum Baba din The Ladykillers sau cum s-a simţit după ce a donat 1.6 milioane de euro unei Universităţi – şi aşa am şi deconspirat filmul, pentru că în mintea mea m-am liniştit cu privire la ficţiunea (realitatea) ei.

Pe cînd în viaţa reală nu e nimic aşezat şi nici la locul lui. Singura direcţie e cea proprie, iar dialogurile nu ne ies niciodată aşa cum ar trebui. Ori nu găsim cuvintele ori accentuăm greşit ori facem pauze interminabile ori avem noduri în ficat şi-n gît şi adio mesaj ori ne blocăm pur şi simplu şi ne uităm ca vitele. Dacă nu rămînem împreună bem pînă unităm de noi – poşircă pt că nu am luat încă salariul, iar dacă rămînem realizăm după 3 ani (căci deh, cam atît durează povestea) că numaieştipersoanadecaremamîndrăgostit. După generic la noi vine moartea, dar aia pe bune.

Ei bine, de aia-mi plac filmele. Pentru că pot să cred. Cu uşurinţă, uneori dusă spre idioţenie clară, în cazul unora dintre ele. Şi-mi place să mă las prostită un anume timp din realitatea mea de ficţiunea lor. După care mă zbat să aplic în viaţa reală un dram de ficţiune. Caut vraja, unghiul perfect, lumina la 45 de grade să evidenţieze anumite trăsături, muzica perfectă care nu se aude numai în mintea mea, ambianţa, dubla bună, cuvîntul care să taie răsuflarea, mişcarea de aparat care să surprindă gestul, ochii… ochii… şi… stop!!!

Nu pot. Nu-mi iese. Nu mă pricep. Sunt stîngace. Părul meu nu e proaspăt spălat. Ah, vina bat-o vine. Mă uit pe pereţi. Zi ceva! Nimic. Îmi pare rău. Şi totuşi… nu poate fi atît de greu. Da. Mai bine. Nu. Şi. Nimic. Cred că o să-mi fie dor să-ţi aud vocea. Sau poate nu e atît de greu. Închid ochii. Pleoapele atîrnă grele pe chipul întristat subit. Fade in negru. Fin.

Viaţa mea (să dea naibii) nu e niciodată ca-n filme!

>.<

Mîine de dimineaţă părăsesc acest oraş. Ne vom citi luni.


red blooded woman

My new hair matches my new attitude. E roşu aprins. Şi oamenii mă privesc altfel.

Vote.


între oameni şi pisici aleg pisicile

Eu am fost educată şi învăţată să ajut, deşi mi-am luat-o pe principiul „eşti bun, eşti luat de prost” de nenumărate ori.  Sunt ca Socrate care se chinuie cu îndîrjire să prindă porumbeii.

intre oameni si pisici aleg pisicileDacă-mi ceri ceva îţi dau. Că-i o ţigară, că-i un curs, că îţi răspund la zecile de întrebări legate de un subiect, că fac research, ca vii să te ajut cu un proiect pe care într-adevăr tu îl faci 80%, dar fără ăia 20 ai mei nu ai fi reuşit, că vii dimineaţa sau noaptea, nu contează! Sunt aici şi te ajut.

Că tu încasezi X mii de euro şi nu ai bunul simţ să mă scoţi la un cico, aici depinde de tine, dar tu eşti orb şi cînd te vezi cu banii uiţi esenţialul. Asta pînă data viitoare cînd începem un alt proiect. Ce mă amuză este că îmi zici în momentele de criză că atunci cînd încasezi o să-mi faci o surpriză. Însă eu nu te mai cred. Însă eu obosesc.

Nu aştept nimic în schimb. Nu am aşteptat niciodată, dar atunci cînd eu am nevoie de ajutor şi apelez la tine am imbecila impresie că mă vei ajuta. Şi nu pentru că am stat nopţi în şir alături de tine, ci pentru că aşa se face în viaţă. Că de asta suntem oameni şi nu pisici.

Dar nu. La mine nu-i aşa. Am zeci de situaţii care-mi demonstrează că ar trebui să mă opresc şi că ar trebui să-mi văd de treaba mea, să mă prefac că nu ştiu sau că nu aud telefonul sau că nu găsesc nu ştiu ce curs şi asta e. Că nu am ţigări şi nici timp şi nici chef să-mi fut aiurea nopţile şi timpul pentru nimeni. Că pur şi simplu nu mă interesează că ai o situaţie nasoală şi că aş putea s-o îmbunătăţesc.

Asta e! Sunt fraieră. Poate de aia omul pe care l-am ţinut în casă şi l-am îngrijit ca pe membru al familiei a dispărut cu o mie de euro, poate de aia oamenii apelează cu atîta încredere la mine, că ştiu că pot întinde coarda maxim.

Şi ce e de făcut? Să fac o nouă selecţie şi să rămîn cu ăia puţini şi buni. Da, aşa ar fi normal, mai ales că eu sunt omul care le spune pe şleau, dar ştiţi cum fac? Zic o mie de chestii, îmbrăţişez noul principiu şi cînd te văd la ananghie le las pe toate deoparte. Că-s imbecilă şi aşa am fost educată. Să ajut!

Uatever.

VOT!!!!!! In fiecare zi pînă pe 25 iunie.

Am pus haine în dulap. Şi mai urmează.

şi un super spot nike. geeeeeez!!


răutăţi gratuite şi oamenii

Cînd am filmat pe bloc locatarii (unii) s-au revoltat şi m-au dat afară cu urlete şi înjurături. Vecinul meu, Nenea Nicu, care este şi preşedintele blocului mi-a aprobat filmarea. Locatarii i-au sărit în cap, ba au început să acuze că ar fi primit mită de la mine să mă lase să filmez. Omul acesta mă cunoaşte de la 2 ani şi suntem prieteni de familie. Cît de idiot de trebuie să fii să faci astfel de acuzaţii false?

Am încercat să le explic cine sunt  şi ce vreau. Vreme de 20 de ani am locuit acolo în acel bloc împuţit, plini de oameni bîrfitori şi răi, plini de administratori binevoitori care şi-au făcut case şi conturi în bănci de pe urma plătitorilor de întreţinere, plini de ochi pe vizor la orice zgomot şi plin de jeg şi manele. N-a contat atunci. Eram acasă.

Am încercat să le explic cu calm şi diplomaţie că sunt studentă şi că ăsta e examenul meu. Că nu am venit să le dărîm blocului şi nici să joc sîrbe pe terasa lor, ci că sunt din nou studentă şi acesta este un proiect, că am aprobare de la Minister. N-a contat! Eu nu trebuia să fiu acolo! De ce nu m-am dus dracu în altă parte? Chiar dacă acolo e acasă.

Maică-mea plînge. Vecinul meu are locatarii pe cap. De fapt nu e vorba de mine. E vorba de oamenii care au furat o groază de bani din întreţinere şi fonduri de rulment. Locatarii sunt în proces. Nimeni nu a returnat niciun ban. Mama plăteşte furturile altora. E la zi cu întreţinerea. Nu am avut niciodată probleme cu niciun vecin. Nu am jignit niciodată pe nimeni. Nu am bîrfit, nu ne-a păsat. Acum, cînd am avut nevoie am fost tratată cu răutate şi omul care m-a ajutat este acuzat pentru că vrea să schimbe situaţia pentru că e corect.

Oamenii nu au vrut să înţeleagă adevărul. Efectul de turmă s-a instaurat imediat. Ce să vorbeşti? Poate cu o portavoce să te faci înţeles peste urletele vecinilor cărora oricîte explicaţii le-aş fi oferit tot nu voiau să înţeleagă că trăm în Romînia şi nimeni nu-mi dă o mînă de ajutor şi că sunt acolo pentru că nu am avut unde să merg în altă parte.

Oamenii sunt răi. Nu le pasă de absolut nimic. Nu au urechi să audă. Cel mai uşor este să jigneşti, răneşti, acuzi un om. Cu sînge rece şi cu lipsa de respect.

Mă gîndeam că dacă eram în altă ţară unde oamenii ştiu ce e ăla respectul şi ştiu ce e aia o facultate de film, ce e aia artă şi ce înseamnă să fii student lucrurile ar fi stat altfel. Dar din păcate se întîmplă aici. În ţărişoara asta secată de netrebnici. Şi cel mai rău este că e aproape imposibil de schimbat şi că trebuie să ne adaptăm sistemului şi prostiei pentru a supravieţui.


a devenit obişnuinţă

să fiu dezamăgită de anumite persoane din viaţa mea. nu ştiu dacă e trist că m-am obişnuit şi mă aştept să mi se întîmple asta sau e trist că nu-mi mai pasă ca pe vremuri. cert e că acum îmi iau deciziile mai uşor. deciziile de a renunţa. deciziile de a nu mai acuza.

am obosit. sunt epuizată. aş vrea să am un weekend liber şi să trîndăvesc. nu cred că mai e valabil visul mării în martie. vremea nu ţine deloc cu mine.

e o perioadă absurdă pentru mulţi oameni dragi mie.

ok, şi dacă nu vă votaţi singuri (ceea ce e ok) puteţi să mă votaţi la roblogfest… pentru că merit! hihi

dureaza nitel sa va faceti cont, dar nu o vesnicie.

PS multam celor care m-au votat pana acum. sunt inca socata.


mie cîteodată

îmi vine să plîng. degeaba. pe stradă. la şcoală. într-un bar. mă ia aşa. fără motiv.

ieri am ascultat Guess Who şi mi-am dat seama că am cel putin 50 de cunoştinţe (unii chiar prieteni) care dacă s-ar fi născut în locul potrivit ar fi schimbat lumea. oameni care muncesc, care iubesc viaţa, care-s corecţi şi drepţi şi care dau din coate să iasă în faţă. oameni care nu provin din familii înstărite, care nu fură şi nici nu fac compromisuri inutile pentru a obţine acel ceva. oameni care vor pleca de lîngă mine pentru a-şi încerca şansele şi norocul în altă parte.

nu, nu m-am născut în locul potrivit. şi e trist. că nu-s îndrăgostită de ţara mea. că eroii sunt nişte bestii. că nu văd schimbările în bine. că tot mai mulţi oameni se sinucid din cauza problemelor. că bătrînii cerşesc o felie de pîine la colţ de stradă şi asta după 40 de ani de muncă. că puşti de 23 de ani conduc merţane şi sparg banii în cluburi pe când alţii de 30 încă ocupă posturi inferioare lor şi plătesc chirii în cămăruţe de doi pe doi. că o casă costă cît n-o să cîştige un om normal în 25 de ani. că ne zbatem să reuşim. că suntem umiliţi. că suntem nemotivaţi. că angajatorul Dumnezeu şi cel angajat pleacă capul. că nu există educaţie. că oamenii nu se apreciează. că e panică. că e aglomeraţie. că e nedreptate la tot pasul. că începem să muncim la 20. la 60 ieşim la pensie. dacă avem noroc la 70 murim. în tot acest timp agonisim şi strîngem nervi şi frustrări. pierdem momentele unice de bucurie. timp de 40 de ani avem maximum 40 de concedii din care 10 pentru relaxare, restul pentru a munci în altă parte sau a face ceva. pentru că oamenii nu stau. nu îşi iau timp nici să respire. pentru că împreunăm mîinile într-un adio stupid după o viaţă nedreaptă, grea, amărîtă. în urma noastră rămîn 4 pereţi şi ceva agoniseli… şi aceeaşi lipitori şi sugative care ne vor conduce cu fast… într-un cortegiu funerar.

tuturor şefilor (fie ei de stat, partid, companie, familie) şi sefuţilor şi căcănarilor care-şi ridică pilele în rang, tuturor care fură din lăcomie din nevoia de putere, tuturor care fac burţile mari şi care calcă peste cadavre pentru a-şi atinge scopurile. murdare, de cele mai multe ori.

sunteţi de căcat şi viaţa e nedreaptă! dar sunt sigură că pînă la urmă şi la urmă roata se întoarce şi veţi suferi înzecit.


10 minute

Am decretat! În fiecare zi Puştiu şi cu mine petrecem 10 minute împreună. E ciudat, din moment ce locuim împreună. Aceste 10 minute sunt însă speciale. Sunt ale noastre. Închidem tvul şi ne deconectăm de tot. Ne cuibărim confortabil şi stăm îmbrăţişaţi, uneori în tăcere, uneori vorbind ce nu apucăm peste zi.

Pentru mine aceste 10 minute sunt esenţiale. Este momentul meu de linişte şi momentul în care mă simt ocrotită. Invoc minutele mele!

În timp ce noi stăm îmbrăţişaţi şi ne bucurăm unul de celălalt şi cîteodată şi de Socrate lumea se mişcă.
Noi stăm pe loc, Universul se învîrte.

În 10 minute mor milioane de oameni şi se nasc alţii. În aceste 10 minute oamenii fac alegeri: se căsătoresc, se despart, se ceartă, se distrează, fac dragoste, fac sex, ucid, salvează vieţi, pierd persoane dragi, se sinucid, rîd, plîng, fumează iarbă, ascultă muzică, muncesc, îşi dau demisia, merg cu 200 pe autostradă, fac accident, ajung mai repede, află că au o boală incurabilă, află că se vindecă, descoperă iubirea, descoperă ura, se regăsesc, ating suflete…

În cele 10 minute ale mele, în momentul în care închid ochii şi mă simt bine, unii oameni se simt rău sau sunt prinşi sub dărîmăturile caselor picate în urma unui cutremur. Stau în beznă. În dureri. În chinuri. Înfometaţi, îndureraţi, speriaţi.

În momentul meu de linşte sinceră Universul nu stă. Jumate e dramatic, jumate e frumos pentru a ţine balanţa. Pentru a o înclina spre bine nu-mi rămîne decît să mă bucur în continuare de binele meu. Poate fi numit egoism sau deconectare sau răutate, e doar o formă dată unui sentiment.

M-am decis să nu mai iau, de fapt să preiau. M-am decis să ascult şi să ajut, dar fără să-mi afecteze inima. Să fiu cîrjă, umăr, batistă, suport de bere, ureche cu timpan deschis, pod. Ce-o fi, dar să nu le mai iau şi să mi le aşez mie. Pentru prima oară mă detaşez fără să mă simt vinovată.

Nu e vina mea că lumea suferă, că oamenii au cancer, că sunt singuri cum nu e nici contribuţia mea că sunt fericiţi, sănătoşi şi înconjuraţi de oamenii dragi.

Eu sunt suma gîndurilor, cuvintelor şi gesturilor mele. Eu pot sau nu. Eu vreau sau nu. Şi mi le asum pe toate cu capul sus.

E o perioadă de dezintoxicare. M-am umplut de tot ceea ce e negativ de la toţi ceilalţi şi am plecat urechea conştientă fiind că mă vor afecta cuvintele. De  data asta am să-mi aplec urechea, dar negrul se va izbi de un zid de lumină. A mea. A deciziilor mele.

Probabil că l-am mai arătat, dar se potriveşte:


cînd ies, uneori, mă sufoc

Sunt unii oameni meniţi să mă surprindă şi nu neapărat într-un mod plăcut, dar mă surprind şi nu trăim în monotonie. E bine şi aşa decît deloc, deşi uneori m-aş bucura să văd mai mult, mai bine. Sunt cei de pe partea cealaltă care reuşesc să-mi trezească anumite emoţii de tremur două ore după şi rîd ca toanta.

Sunt unii oameni care nu fac decît să mă dezamăgească indiferent de evoluţia sau involuţia vieţii noastre fie ea împreună, fie ea separat. Atunci disper. La început  scriu în gînd mailuri lungi sau sms-uri interminabile sau îmi imaginez discuţii de împăcare. Le strîng pe toate şi mă irită la culme. Înainte să dorm şi dimineaţa devreme mă cert cu oamenii respectivi şi aduc argumente cu tot cu încruntări sau gesticulări.

Apoi încerc să mă calmez, o dau pe ceaiuri şi citate zen. Nu toţi sunt ca mine, îmi spun. Şi nici eu nu-s ca ei. La final nu apuc niciodată să zic nimic nimănui şi mă rătăcesc pe diverse drumuri. Mă dezemticesc şi o iau de la capăt în acelaşi vertij al dezamăgirilor şi disconfortului. Apoi spun stop joc şi sar prăpastia. Rămîn singură. Însă este o singurătate bună. Sau aşa o văd.

Sunt oameni care mă ignoră şi pe care-i ignor. Nu din răutate, ci pur şi simplu ăsta e jocul aşa merge treaba. Ne ştim sau doar am auzit unii de ceilalţi, ne-am aşezat pe ierarhia minţii şi a nevoilor şi la reverede. De-o fi să împărţim ceva la un moment dat măcat n-o luăm de la zero.

Mai sunt cei care nu mă plac şi pe care eu îi plac. Ei, asta-i viaţa. Mă resemnez.

Şi sunt cei pe care nu-i cunosc. Mulţimea în care mă avînt în fiecare zi. Acei viitori posibili prieteni buni, soţi sau cine ştie, chiar fraţi neştiuţi dacă-ar fi să abordez telenovelistic. Mulţimea care mă înghite. Uneori neprimitoare, uneori indiferentă. Mulţimea care nu-mi oferă siguranţă şi în care totuşi mă pierd bătînd asfaltul în lung şi-n lat cu al treilea ochi deschis la maxim şi instinctele pregătite.

Cum ar fi dacă fiecare am trăi în lumi mici, proprii? În orăşele formate numai din prieteni şi cunoştinţe fără să fie nevoie să ieşim afară?

Da, o să se combine toată lumea cu toată lumea, dar cum ar fi să nu ai niciun moment de teamă atunci cînd îţi părăseşti bîrlogul?


fără diactritice azi

Vertij.

Oamenii-s marsavi. Societatea e in deriva. Obligatiile fiecarui om precum respectul, onoarea, demnitatea, adevarul, libertatea sunt simple cuvinte lipsite de inteles.

Am ametit. Bubuitul inimii care-mi inunda timpanele m-a dezechilibrat.

Daca ar exista un tip de somn care se transforma in uitare l-as alege pe ala. Dar nu e.

Si privesc oripilata si speriata. Nu am putere sa ridic. Sa agat bratul si hopa sus! Raman neclintita si privesc cu dezgust.

Incredibil.

Oamenii nu-s nici macar animale. Sunt jos. La prima linie a lantului trofic. Un animal iti face rau instinctual, de foame sau ca sa se apere. Omul are constiinta. Cu care se sterge la fund, de obicei.

Ies pe balcon sa-l citesc pe Fellini. El este adorabil. Poate asa ma rup de realitatea care loveste ca o bruta.


unde, cum şi de ce?

Azi la şapte am fost la control şi m-am văzut cu două persoane dragi mie (un Rusoi şi Meea) şi am primit ajutorul vostru. Nu pot să vorbesc nominal şi nici nu cred că se vrea asta, dar vreau să mulţumesc tuturor celor care nu numai că au trimis bani, dar s-au gîndit la mine şi au spus măcar o dată „Dumnezeu să-l ierte!”.  Acestea fiind spuse vreau să încerc să mă detaşez de eticheta de orfan… şi asta de dragul sufletului meu, atît cît mai poate el.

Nu mă plîng. Dar nici nu pot să rîd.

Am primit o leapşă care mă ţine încă în cumpănă, mai ales că ultimele zile din viaţă mi-au schimbat total perspectiva. Şi Emi mă întreabă aşa: „Ce contează cu adevărat în viaţă?”

Mai în glumă, mai în serios aş spune un job. Acum. Dar per ansmblu habar nu mai am. Probabil că viaţa pur şi simplu. Faptul că respiri, că te trezeşti şi înjuri ziua de azi pentru că plouă, că ai „organul”  iubirii, că ai timp, că respiri… habar nu am! Poate spun asta pentru că am văzut cealaltă parte a vieţii.

(Contează familia şi prietenii şi adevărul şi iubirea şi preţuirea momentului şi literatura şi filmele şi Vama aşa cum era şi amintirile şi noii şi vechii şi vinul bun într-un ceas ales).

Nu ştiu ce contează şi ce nu. Nu mai pot prioritiza sau ierarhiza. Nu mai pot alege pentru că mă urmăresc umbrele şi tot ce pot să fac acum e să sting lumina!

O dau mai departe celor care s-au gîndit la rîndul lor ce naibii contează de fapt? Adică ţie celui care mă citeşti acum

Vă mulţumesc încă o dată, de un miliard de ori. Pentru că sunteţi nişte nebuni frumoşi!