Tag Archives: paranoia

la asta chiar nu am titlu sugestiv

paranoia e în floare.

oare ce m-ar putea face să nu mai fiu în halul ăsta? pare stupid, dar e mai presus de mine. e o stare. e nevoia de a mă uita de cinşpe ori în urma mea. nu-mi convine deloc pentru că mă defocusează şi pierd noţiuni. pierd inutil momente pe care le-aş putea folosi pentru orice altceva decît frica.

curajul piere odată cu vîrsta.

sorţi de izbîndă nu am decît dacă îmi ghidez mintea spre altceva. dar mintea mea e afurisită! face ce vrea ea. de-aş putea i-aş da o mamă de bătaie, dar nu poci. aş pune-o la pămînt şi dăi şi dăi.

e clar că universul îmi dă ce-mi „cere” mintea, dar ar putea şi el să nu bage în seamă toate prostiile. ar fi frumos să-mi trimită nişte fluturi mov şi nişte mare la parter. ori un job mişto şi bine plătit.

nici nu mă pot bucura de varaastaamsamaindrăgostesc că rog unghii.

ca să nu mai zic că de vreo două zile nici poftă de mîncare nu mai am. iar asta e deja la limita imposibilului.

în ton via Ana:

>.<


cînd ne îndrăgostim, ne îndrăgostim de cine trebuie?

Treaba stă cam aşa: am tot văzut seriale siropoase lately şi mă tot bate un gînd.
Cînd ne îndrăgostim, ne îndrăgostim de omul de lîngă sau de proiecţia omului în viziunea proprie?

Mă gîndeam la mine. La începutul oricărei relaţii, cînd mă îndrăgostesc o iau razna cumplit de tot. Mă pierd cu firea şi devin paranoică, hipersensibilă, dar mai ales conştientă de defectele mele pe care încerc să le ascund sau să le prezint cu umor fin. În schimb, nu mai ştiu cum să impresionez mai mult, deşi nu mă prea caracterizează această stare în viaţa de zi cu zi.

Cu timpul mi-am dat seama că nu-i numai la mine, ci aşa facem toţi. Puştiu făcea la fel. Încerca fel de fel de tertipuri să mă cucerească, ba mi-a zis că nu-i microbist, ca să aflu luni mai tîrziu că era o minciună, ba că e hiperactiv, dar de fapt e un leneş şi jumătate. Din astea să se dea în stambă să mă dea pe spate. Şi m-a dat!

La început, pentru a-mi confirma că el este bărbatul pe care l-am căutat cu ardoare găseam trăsături comune. Stupide, de genul: uite, bem cafeua amîndoi cu lapte…(noi şi alţi un miliard) sau uite punem două linguriţe de zahăr în ceai, deşi eu urăsc ceaiul (iar se aplică teoria cu miliardul). Oh, for fuck sake, sunt cretină rău!

Ce mă sperie acum este că îndrăgosteala asta nu e benefică. Bine, eu nici raţională nu pot fi, deci să sperăm că nu mi se degradează instinctele şi că de-ar fi s-o iau de la capăt cu căutarea şi îndrăgosteala să aleg bine. Nu e benefică pentru că nu vedem ce e de fapt, ci umplem nişte goluri proprii sau observăm numai ce ne interesează.

Şi uite aşa ani mai tîrziu te trezeşti că omul de lîngă tine nu mai e (hahaah!) „bărbatul de care m-am îndrăgostit”. Şi nici tu nu ştii de cine te-ai îndrăgostit, de fapt, pentru că-ţi zburda minte pe coclauri şi spuneai verzi şi uscate numai să-l prinzi în mreje.

Aşa că ce e de făcut? Se merge la risc? Se lasă marja de eroare? Se adoptă atitudinea precaută? Eu din astea nu poci. Mă arunc cu capul înainte de nu mă văd.

E valabil şi la bărbaţi. Nu excludem pe nimeni din această schemă.

De-ar exista detectoare, mai presus de sufletul înflăcărat, care să ne confirme sau infirme ca el(ea) este, ce bine-ar fi!

Închei această mică dilemă şi nu uitaţi, eu cînd vreau să mănînc îngheţată, mănînc îngheţată!