Tag Archives: plaja

Instabilă – atârn de stele

Alerg cu tălpile goale pe pietre ascuțite. Alerg la risc. Dacă o fi să fie, va fi. Cumva. Moralitate îndoielnică? Se poate. Decadence could be my second name? Not. Am fost fetița cuminte cu fetișuri ascunse. Sunt roșcata care nu va putea niciodată să zâmbească pervers. Nici măcar în glumă.

Instabilă. Și mă plac într-o oarecare măsură, când mă privesc în oglinzi care dezvăluie doar bucăți. Îmi place că zic ceva, dar vreau altceva. Că cer corzi de siguranță, dar prefer zborul la liber. Îmi place că mă perpelesc pe plajă, c-o bere-n mână, ascultând portishead și cerând a reason to be a woman. Doar această ipostază mă face să fiu femeie.

Îmi place că uit.

Număr palme de la soare până spre orizont. Peste două ore apune. Să apună! Să apună toate! Cine-s eu să le tot resuscitez? Vreo entitate cu puteri supraomenești? Nu. Mica Sirenă eșuată pe țărm. Le cântă marinarilor, dar ea nu vrea marinari.

Am vrut să păstrez povești întregi, dar am rămas cu bucăți de puzzle-uri. Pe ele nu le mai tatuez pe corp, rămân pe retina inimii. Mda, și inima are retina ei.

Praf de stele.

Aș vrea să nu te fi avut niciodată. E trist știu. Dar acum asta aș vrea. Mâine am să te iubesc la loc.

În aceeași cheie melancolico-evergreenească: I hope you’re feeling happy now / I see you feel no pain at all it seems / I wonder what you’re doin’ now / I wonder if you think of me at all…

Enjoy your life

HugsLovePeace
>.<


O fost fain la mare, mai vreau!

M-am dat cu motorul Corbu-Vamă și-a fost pe măsura așteptărilor. Dacă nu rămâneam fără job, mă apucam de școala de șoferi pentru A. Eh, mai e timp, doar n-o să-mi pice un ghiveci în cap și-o să mor mâine, nu?

Am mers în Dalboka, aproape de Cap Caliacra, la o fermă de scoici. Mda, sună într-un fel, dar am mâncat midii în diverse forme și combinații. Unele mi-au plăcut, altele nu… mai ales midiile cu mere și cu frișcă.

Deși a plouat, m-am bronzat în orele în care soarele a stat pe cer. Din păcate n-am putut sta la nudiști.

4 zile am stat fără ochelarii de vedere și totul a fost semi lucid. Am băut mult și bine, dar n-am picat în agonia mahmurelii. Ba, cu niște mici condimente, am fost pe val. Nu am văzut niciun bărbat interesant, dar se explică. Am rămas și fără telefon mobil, ceea ce m-a ușurat de multe responsabilități, dar le-a pus pe umerii Sorelinei.

Concluzionând, o fost bine, n-aș mai fi venit, aș vrea să mă duc înapoi. Să stau pe nisip. Să beau bere. Să ascult Adele la Stuf. Să mă usture tălpile de la scoici. Să am marea-n păr. Să mă încingă soarele. Să dansez la Corsaru. Să mă tăvălesc în nisip la Stuf. Să mănânc șnițelul cu fulgi de la Mitocanu.

Din astea.

Acum o ard chill. Cu seriale. Și tolănit aiurea în pat. Ar trebui să scriu scenarii. Să trimit CV-uri. Să dau telefoane. M-am apucat din nou de Friends. Termin sez 6 din How I Met Your Mother, care e slab, dar suficient cât să mă distragă. Și poate și la Fringe. Și poate o să am răbdare să mă uit și la filme din alea pentru oameni culți în cap. Mda, a trebui să și citesc. Cărți pentru regizori dăștepți. Dar m-a luat sictirul. Și de cărți și de regizorii dăștepți și de filmele de artă.

Vreau să pierd vremea la terase. Să nu mă gândesc la job sau școală. La ce-mi lipsește. La ce-mi doresc. Aș vrea să trăiesc (măcar o vreme) printr-o inerție. Pur și simplu.

Să nu-mi pese dacă mă potrivesc peisajului sau dacă m-aș descurca într-o relație, dacă 26 e prea mult, dacă-mi plac copiii, dacă anul III e finalul, dacă o să lucrez toată viața ca sclav pe plantație, dacă fac master aici sau acolo, dacă faptul că nu te pup pe gură înseamnă că nu te vreau, dacă deja m-am plictisit, dacă suntem overrated, dacă o să fie bine, dacă n-o să fie bine, dacă pur și simplu vine valul și ia calul.

Pe la voi cum e?

hugslovepeace
>.<


dileme noi, dileme vechi

oare ne-am născut pentru a duce existenţa asta? aceste convenţii sociale: masă, casă, job, copii, concedii la comandă, cîteva călătorii…?

o fi ea astenia, dar pe mine mă lovesc dilemele direct în numele Tatălui. nu-mi găsesc locul. alerg de colo-colo. sunt fîşneaţă… aşa cum mă numeau gagicile în liceu. cîtă vreme a trecut de cînd săream gardul să fugim la netul de vis a vis…

sunt nostalgică. mi-e foarte dor de mare. parcă mă cheamă neîncetat. mi-e dor de senzaţia de libertate. de măreţie. de pace.

existenţa mea se bazează pe cîteva linii trasate riguros. cîteodată-mi permit să-mi iau momente de respiro. atunci mă dezic de viaţa asta. mă proiectez departe. cu Socrate care mă muşcă de picior. cu Puştiu lîngă mine. libertate.

am o găleată de flori. o minunăţie! miroase a crini de pe palier. îmi plac florile!

parcă-s claustrofobă într-un oraş aşa de mare. nu-l recunosc ca fiind al meu. şi cît l-am bătut eu la picior…

nu ştiu dacă-i dor amar. sau pură tristeţe. sau numai nostalgie. sau astenie (care presupun c-a umplut blogurile). sau dor de ducă. sau oboseală. sau inconştienţă. sau prea mult. sau prea puţin.

mă înspăimîntă ideea unei vieţi „ca la carte”. ştiu, stă în mine să n-o fac aşa. s-o trăiesc după bunul plac. vărs din mine. ulcioare pline cu sentimente. unii pot spune mustăcind că e bine că simt. poate cîteodată le simt prea mult. le iau prea ale mele.

aştept să vină Puştiu să invoc 20 de minute azi. şi caut muzică bună să-mi pun pe mp3. să mă binedispun

şi tu? cum resimţi momentele astea?