Tag Archives: poveste

Instabilă – atârn de stele

Alerg cu tălpile goale pe pietre ascuțite. Alerg la risc. Dacă o fi să fie, va fi. Cumva. Moralitate îndoielnică? Se poate. Decadence could be my second name? Not. Am fost fetița cuminte cu fetișuri ascunse. Sunt roșcata care nu va putea niciodată să zâmbească pervers. Nici măcar în glumă.

Instabilă. Și mă plac într-o oarecare măsură, când mă privesc în oglinzi care dezvăluie doar bucăți. Îmi place că zic ceva, dar vreau altceva. Că cer corzi de siguranță, dar prefer zborul la liber. Îmi place că mă perpelesc pe plajă, c-o bere-n mână, ascultând portishead și cerând a reason to be a woman. Doar această ipostază mă face să fiu femeie.

Îmi place că uit.

Număr palme de la soare până spre orizont. Peste două ore apune. Să apună! Să apună toate! Cine-s eu să le tot resuscitez? Vreo entitate cu puteri supraomenești? Nu. Mica Sirenă eșuată pe țărm. Le cântă marinarilor, dar ea nu vrea marinari.

Am vrut să păstrez povești întregi, dar am rămas cu bucăți de puzzle-uri. Pe ele nu le mai tatuez pe corp, rămân pe retina inimii. Mda, și inima are retina ei.

Praf de stele.

Aș vrea să nu te fi avut niciodată. E trist știu. Dar acum asta aș vrea. Mâine am să te iubesc la loc.

În aceeași cheie melancolico-evergreenească: I hope you’re feeling happy now / I see you feel no pain at all it seems / I wonder what you’re doin’ now / I wonder if you think of me at all…

Enjoy your life

HugsLovePeace
>.<


Saturday night mood

Azi n-a fost o zi bună. Cu o ușoară durere de cap, de după o noapte zbuciumată, am purces în ceea ce urma a fi o zi normală, caniculară, dar în limitele cotidianului.

Nu numai că durerea de cap s-a acutizat și am simțit că un cuțit cu lamă groasă îmi sparge craniul și îmi scormonește-n creier, ca mai apoi să mă lovească-n măsele și după ceafă, dar când am ieșit din scara blocului am văzut negru. Pe tot drumul spre Grill am văzut pete negre. Am crezut că o să leșin, ceea ce ar fi fost o experiență nouă pentru mine, dar nu una pe care să-mi doresc să o trăiesc de una singură pe stradă.

Am băut o limonadă extrem de bună, până în momentul în care m-am înecat c-o bucată de lime și am crezut că mor acolo, la masa de lemn. Nu cred că am mai pățit-o vreodată în halul ăla. Mi-am revenit cu greu, ușor panicată. Desigur, durerea de cap persistă.

Ajunsă acasă am mâncat numai fructe. Cu grijă să nu mă ia dracu. Durerea de cap n-a încetat. Am luat și nurofen și calciu, am băut trei căni de ceai, m-am uitat la un lung metraj și câteva episoade din two and a half men și ea-mi este încă aproape.

Am senzația că mă sufoc. Am nasul înfundat și gâtul inflamat. Înghit cu grijă cireșele, ceaiul, apa și chiar și saliva. Ușor paranoică, am senzația că și amețesc dacă merg până la baie. Și mă abțin, iar când mă ridic grăbită, chiar amețesc.

Știu că unii sunt la mare, alții la munte, alții în centru vechi. Treaba voastră, aș putea să vă invidiez, dar n-o fac. Mi-e teamă să nu mă plesnească o karmă peste ceafă, să mă doară și mai tare. Așa că stau potolită. Aș fi vrut să ies să mă plimb undeva unde e răcoare, dar mi-e cumplit de lene.

Nu scriu nimic, dar coc povești. Pe canicula asta se umflă de n-ai văzut.

Nu știu ce-o să fac cu viața mea. Nici cea virtuală și nici cea reală. Voi ce părere aveți? Am nevoie să comunicați cu mine, mulțumesc, mă simt singură. Oau!

 

hugslovepeace
>.<


Mai degraba n-a fost

*tuturor celor pe care i-am iubit, într-o formă sau alta…

Se intampla ca uneori sa nu fie. Oricat m-as incapatana, pur si simplu ramane doar praful. Si raman intentiile mele. Si scenariile. Si amintirea noptilor cu somn zvacnit. Si dorinta pielii fierbinti. Si dorinta arzatoare de a ma suna intr-o zi sa-mi zici, hai! Si eu sa vin. Si dorinta de a fi a ta.  De a te cunoaste. De a te tine de mana intr-o forma atat de banala…

Stiu in sinea si-n constiinta mea ca toate astea sunt si au fost fabulatii. Ca mintea mea jucausa a interpretat dupa bunul plac vorbele, ca trupul meu a dorit mai multe atingeri, ca fluturii din stomac sunt efecte intarziate ale singuratatii, ca tu nu esti pentru mine si nu ai sa-mi poti fi vreodata. Sunt atat de cerebrala in momentele astea, aproape ca nu ma recunosc, atat de cerebrala incat evit sa prelungesc o agonie stupida in care m-am bagat lucida si din care ies usor zguduita, dar la fel de lucida.

Poate asta-i minunatia. Ca nu-mi pot amputa gandurile. Ca nu-mi pot scuza sentimentele si lipsa ratiunii din iubire oarba. Ca am disecat totul ca un chirurg, ca precizia emotiilor a fost intacta, ca am mers inainte pe pielea mea. Si-am luat-o de lumanari.

Dar nu ma vait, ci doar concretizez in cuvinte perioade din viața-mi. De care probabil am sa ma amuz peste o vreme, dar acest gand nici nu ma linisteste si nici nu ma alina. E doar timp.

Si in ciuda tuturor evenimentelor sunt al naibii de mandra de mine, de fastacirea mea adolescentina si roseata din obraji, de inocenta cu care tratez anumite secvente pe care o femeie fatala le-ar gusta la micul dejun fara cofeina-n sange. Sunt mandra ca stiu cine sunt si ce pot oferi. Ca-s om frumos si ca nu mai am cordul amortit. Ca m-am vindecat de toate fantomele. Ca nu exista orice pret in jocul asta si ca refuz din start sa platesc.

Nu cred c-am sa pot vreodata sa nu iubesc doar pentru ca-mi impun asta. Si nu cred c-am sa mai vreau vreodata sa-mi impun asta. Pentru ca, indiferent ca e impartasita sau nu, senzatia de plutire, senzatia de gol in stomac sau senzatia cineva acolo-n gand… ei bine, au toate farmecul lor.

Ah, dar nu te condamn. E normal sa nu fiu iubita de toti barbatii cu care mi se intersecteaza drumurile. Dar as vrea sa fiu iubita de aceia pe care-i doresc, la care tanjesc si sper. Degeaba altcineva ma iubeste pe mine cand eu iubesc pe altcineva, nu? E un cerc al viciilor c-o finalitate trista. Si nu-mi plac finalurile triste din viata reala.

Asa ca-s in proces de vindecare pentru ca iau in serios boala asta, care pe cat e de frumoasa, pe atat e de greu de tratat. Asa ca, desi uneori ma mai gandesc la cum ar fi fost, diminetile-mi sunt senine si noptile amortite si dulci. Asa ca te visez din ce in ce mai rar, absenta ta e gustoasa si ma hranesc cu ea… e numai buna pentru dezintoxicarea de tine.

Asa ca-ti multumesc. A fost misto!

hugslovepeace
>.<


Fetița fără chibrituri

Am căpătat de la tine o cutie cu chibrituri, când eu voiam focuri de artificii. Mi le-ai dat cu îngăduința celui trecut prin viață, iar eu le-am acceptat smerită.

O vreme am aruncat cutia într-un sertar pe care l-am ocolit. Mă legam la ochi și-mi sugrumam inima să nu ceară să deschid cutia.

Odată aprins un băț, aș fi consumat cutia întreagă într-o clipită. Și aș fi avut parte de cea mai frumoasă și caldă lumină. Și toate s-ar fi stins într-o fracțiune de secundă.

Într-o seară, totuși… îmbătată de iubirile celorlați, m-am furișat la sertar. L-am deschis și am cotrobăit cu disperare. Am agățat cutia și-am aprins-o toată. În inimă mi-a crescut un soare. În câteva minute s-au stins amândouă. Și eu am rămas zâmbind cu degetele fripte.

Am lăsat în urma mea bucăți de inimă vie, crezând că tu vei adulmeca iubirea.
Nu am plecat niciodată. Te-am păcălit… mi-am pus doar scutul invizibil.  Dar tu ai trecut razant pe lângă mine…

Din categoria „Te-am iubit, fraiere…”
mi-e dor de amintirile netrăite
de nopțile de liniște de cuvintele scrise pe trupul transpirat de iubire de diminețile cu cafea slabă și lene cruntă de plimbările de mână de certurile din cauza sosului prea dulce de planurile de unu mai de scris pe trup și sters apoi de sărutările furate prin unghere de nesomnul dorului de nevoia de a trăi în tine de zbor deasupra norilor de plimbările în frig de îmbrățișările de liniște de torsul pisicii de dansul pe plajă de promisiunile credibile de poeziile de dragoste azize de tine de mine de noi cum n-am fost cum eram cum am fi putut fi

Din categoria „Life goes on and on and on…”

I wonder if you think of me at all
do you still play the same moves now
or are those special moods for someone else

Just because you feel good
doesn’t make you right, oh no
Just because you feel good
still want you here tonight, want you …

Lait motiv de 2011 – să-ți fie ție bine.

 

HugsLovePeace
>.<


numerologie

„Zero este timpul mort pe care-l doresc cand sunt cu tine. Sapte pitici avea Alba ca Zapada. Patru crini asezati pe mormantul amintirilor mele. O singura zi de trait, dar traita ca si cum ar fi ultima…Zero culori in bezna Universului.Opt zane diafane ti-au cantat ca prin vis dorurile mele. Sapte naluci ce m-au botezat candva. Trei, numarul de licori pe care le folosesc sa devin cersetor…Sapte cadavre uitate pe drumul invechit…Opt zile de recunoastere a sinelui.

Ti-am sters amintirea si mirosul impregnat in simturile mele. Te-am umplut de fum de narghilea si de betisoare parfumate. Am renuntat sa te mai adulmec asa cum un lup lacom isi adulmeca prada.

Renunt cu capul sus. S-a scurs nisipul in clepsidra de pe raft. S-au scurs toate cu el atunci. Si m-au invadat involuntar milioane de sentimente, dar cel mai grav este o liniste calda si palida…oh si e atat de zi afara…

E iarna si frig. Si baba-si pune cele sapte cojoace. Eu imi pun patura de calmitate si ma invelesc cuminte in patul cald. Azi o sa plang mult, dar nu pentru tine, ci pentru nedreptate…pentru nedreptatea cu care cineva ia deciziile si tu le urmezi precum un robot. Sunt constienta ca orice as face sau as zice sau as crede tot te-am pierdut.

V-am pierdut pe amandoi. Pentru ca asa a fost sa fie. Marile mele iubiri s-au stins sub focul discernamantului. Unul al meu, celalalt al tau. Constiinta faptului nepermis. Adevarul transmis prin ochii timizi.

Te inteleg. Inteleg pe toata lumea, desi nu e drept.

In noaptea asta o sa plang pentru o despartire, dar cutez sa cred ca pleaca spre fericire… si Londra nu-i chiar asa departe. O sa plang pentru ea si pentru regasirea lui si pentru spasmele pe care le-am simtit si eu la regasire. O sa plang de dor.

O sa inchin un pahar pentru trecut si pentru prezent. Si…sunt fericita…in sinea mea…”

17.02.2007 publicata de Moonchild.

ca să nu uit vreodată…


ficţiune şi oameni

Ne plac mult filmele de ficţiune. Se întîmplă o viaţă în 90 de minute. O viaţă alambicată, dar cu finalitate şi fir narativ uneori satisfăcător, ba chiar lacrimogen de emoţionant. Ne place că ce vedem acolo e aşezat sau înţelegem mai bine direcţiile, perspectivele, oamenii, dialogurile. Dar în principiu e ceva la locul lui şi oferă o siguranţă. Ori rămîn împreună, ori nu, dar măcar ştim o treabă. Nu-i mare tragedie. După generic oamenii dau stop, dar personajele continuă să-şi trăiască viaţa minunantă.

Eu nu m-am mai gîndit ce-o fi făcînd acum Baba din The Ladykillers sau cum s-a simţit după ce a donat 1.6 milioane de euro unei Universităţi – şi aşa am şi deconspirat filmul, pentru că în mintea mea m-am liniştit cu privire la ficţiunea (realitatea) ei.

Pe cînd în viaţa reală nu e nimic aşezat şi nici la locul lui. Singura direcţie e cea proprie, iar dialogurile nu ne ies niciodată aşa cum ar trebui. Ori nu găsim cuvintele ori accentuăm greşit ori facem pauze interminabile ori avem noduri în ficat şi-n gît şi adio mesaj ori ne blocăm pur şi simplu şi ne uităm ca vitele. Dacă nu rămînem împreună bem pînă unităm de noi – poşircă pt că nu am luat încă salariul, iar dacă rămînem realizăm după 3 ani (căci deh, cam atît durează povestea) că numaieştipersoanadecaremamîndrăgostit. După generic la noi vine moartea, dar aia pe bune.

Ei bine, de aia-mi plac filmele. Pentru că pot să cred. Cu uşurinţă, uneori dusă spre idioţenie clară, în cazul unora dintre ele. Şi-mi place să mă las prostită un anume timp din realitatea mea de ficţiunea lor. După care mă zbat să aplic în viaţa reală un dram de ficţiune. Caut vraja, unghiul perfect, lumina la 45 de grade să evidenţieze anumite trăsături, muzica perfectă care nu se aude numai în mintea mea, ambianţa, dubla bună, cuvîntul care să taie răsuflarea, mişcarea de aparat care să surprindă gestul, ochii… ochii… şi… stop!!!

Nu pot. Nu-mi iese. Nu mă pricep. Sunt stîngace. Părul meu nu e proaspăt spălat. Ah, vina bat-o vine. Mă uit pe pereţi. Zi ceva! Nimic. Îmi pare rău. Şi totuşi… nu poate fi atît de greu. Da. Mai bine. Nu. Şi. Nimic. Cred că o să-mi fie dor să-ţi aud vocea. Sau poate nu e atît de greu. Închid ochii. Pleoapele atîrnă grele pe chipul întristat subit. Fade in negru. Fin.

Viaţa mea (să dea naibii) nu e niciodată ca-n filme!

>.<

Mîine de dimineaţă părăsesc acest oraş. Ne vom citi luni.


fără

vot! mulţumesc pentru cele peste 500 de voturi. sunteţi minunaţi!

dor şi dilme existenţiale.

prima zi de plajă. pe net. cu emoţii în degete. aştept critici şi laude, după caz.

nici nu am baut cafeaua, deci cuvintele nu ies cu rost. doar că zilele astea zîmbesc prosteşte şi fac piruete fără să port rochia de vals. port iluzii deşarte. port orice altceva decît ce trebuie şi asta mă atrage şi mai mult. întotdeauna se duce o bătălie. situaţiile win-win sunt atît de rare.

poate se mai opreşte ploaia şi mă pot linişti să scriu mult şi pasional. propbabil aşa-mi mai irosesc din trăiri. îmi vărs sufletul aici şi între fraze mai conştientizez ceva.

să plouă!

>.<


filme alb-negru pentru zile de dor

Some like it hot, The apartment, Love in the afternoon ale lui Billy Wilder mă fac să visez. Doamne! Audrey Hepburn, Jack Lemon, Marilyn Monroe şi poveştile nemuritoare care şi dupa 50 de ani reuşesc să facă inima să tresară.

Din categoria Audrey Hepburn mon amour trebuie să vă delectaţi cu: How to steal a million (Oh, dragul meu Peter O’Toole) – filmul este color, dar poveste de alb-negru  şi Roman Holliday (alb-negru)  ale regizorului William Wyler.

Apoi Breakfast at Tiffany’s care spre deosebire de carte se termină aşa cum merităm şi My fair lady un musical superb – tot color.

Să nu uit de Casablanca, Ingrid Bergman… ce femeie!

Pe acestea mi le amintesc acum.

Şi dacă nu mă credeţi am şi plîns niţel şi asta nu pentru că sunt hipersensibilă, ci pentru că e foarte greu să accept că nu mai putem trăi acum cu aceste poveşti. O simplitate a iubirii ce n-am mai întîlnit în filmele contemporane. Poate pentru că spectatorul ar simţi că i se lezează inteligenţa, fie ea şi afectivă cu lucruri aşa puerile.

Dar eu am nevoie de poveşti! Iubiri în care să cred, personaje de care să mă îndrăgostesc, suflete pure pe care să le port pînă la genericul final. Eu am nevoie să fiu mai presus de realismul cutremurător, am nevoie să fiu dusă de nas de-o Ariane îndrăgostită pînă peste urechi de un Casanova sau de Humphrey Bogart seducător şi totodată raţional în patima iubirii.

Am văzut Prince of Persia – aceealaşi fir narativ, nu iese cu nimic din tipar. Măcar de-ar fi apărut Gyllenhaal la bustul gol, dar nimic. Uf, îmi arde de glume.  Şi m-a demoralizat să realizez că acum trăim cu astfel de poveşti care nici măcar nu ne aparţin. Cine crede în Avatar, în Prince of Persia sau în alte filme de gen? Cine se identifică cu un Dastan care urcă pe pereţi şi învinge răul cu un singur braţ şi se îndrăgosteşte de cea mai frumoasă fată din ţinut pe care-o şi cucereşte.

Eu nu!

Aşa că instig la leapşă. Tu în ce poveste crezi? Ce film vechi te face să simţi furnici şi fluturi pe tot corpul? Ce film te face să plîngi şi rîzi în acelaşi timp? Ce actor, ce personaj?

Toţi din blogroll iubitori din film, uniţi-vă!!!!

foto: bluelle.files.wordpress.com


Nopţi albe

26.08.2007 – publicat de azize_mahtub (un alter ego mai trist)

„Nu dorm. Cred ca nimeni nu doarme acum. E sambata seara. E seara de povesti. Lasa muzica sa curga in surdina si asculta-ma…

Ultima oara te-am vazut intr-o gara. Era cald. Aerul tremura. Pe frunte ne curgeau emotiile. Abia atunci realizasem ca ai pistrui. Erau atat de naturali, atat de bine asezati incat lipsa lor ti-ar fi distrus din farmec. Zambeai temator. Ochii mari si negri priveau ingrijorati omul in costum care flutura steagul. Am scos capul pe geamul jegarit de atatea drumuri si ti-am aruncat esarfa mea rosie. Stiam ca-ti place atat de mult. Am zambit larg si am inceput sa trimit timpul cu mana dreapta. Ti-am promis scrisori si mi-ai promis vizite cand te vei face mare.

Ultima oara sedeai acolo pe acel peron. Ne stiam de doua saptamani, dar parca ne stiam de-o viata. Imi pupasei obrazul in linistea apusului si iti atinsesem palmele. Ne tineam de mana. Imi aduceai flori si eu iti dadeam din cana mea de compot de cirese. Intr-o seara te-ai apropiat de mine si mi-ai sarutat buzele. Am inchis ochii amandoi si am lasat destinul sa-si urmeze condeiul. Ne jurasem iubire. Iubire vesnica. Ne jurasem intalnire in fiecare an in acelasi loc in aceeasi zi.

Nu m-am intors niciodata inapoi. Parintii isi schimbau destinatia in fiecare vacanta. Si cand am crescut suficient cat sa ma urc singura in tren scrisorile incetasera sa mai vina de ceva vreme.

Te-am visat multe nopti tulburate de amintiri. Si mi-am imaginat tot mereu cum ai fi aratat langa mine sau cum am fi aratat impreuna. Te-am cautat dupa cativa ani trecuti. Te-am cautat cand mi-am amintit de esarfa rosie… o zarisem intr-o fotografie. Langa mine erai tu…timid…aproape un fricos antisocial…dar numai eu iti stiam chipul. Te mutasei. Cu totul. Cu tot cu amintirile mele.

Te-am mai vazut o singura data. Am banuit ca esti tu dupa forma ochilor si dupa pistruii perfect asezati cu gratie si cu dragoste pe nasul tau carn. O strangeai de mana in multime. Si ea iti adulmeca toate gesturile. Te-am urmarit ascunsa. Pentru o secunda te-ai uitat la mine. Nu m-ai recunoscut. Si eu am plecat capul zambind a amintire…”


mooooor de somn

Mor de somn! Gata! Până aici.

De luni mă tot scurg puţin câte puţin. Dimineaţa a devenit un blestem. Abia mă pot urni din pilota cladă şi pătuţul meu primitor.

Cred că ar trebui să iau o tonă de vitamine să mă revitalizez.

Beau cafele cu e-uri de la tonomat şi trag de mine să nu clipesc prea des că adorm aici.