Tag Archives: povesti

Pe când bagajele făceam…

Am amânat facerea bagajelor până în ultimul moment, când am constatat că nu-mi încap lucrurile. Așa-s eu, dau pe dinafară. Le-am înghesuit cu înverșunare, știind că-n cele din urmă trag fermoarul. Mă gândeam că ar fi ușor să avem toți o geantă de voiaj în care să înghesuim tot ce ne supără și pe care s-o trimitem la categoria fragil, în raiul genților de voiaj încărcate cu emoții care supără.

N-am dormit bine pentru că așa fac eu înainte de orice plecare. M-am trezit de 30 de ori înaintea ceasului și m-am alergat de una singură prin pat. Nu te-am mai visat. N-am mai visat că filmăm. N-am visat absolut nimic pentru că-n mare parte am fost oarecum trează. Dar mă ustură stomacul și îmi tremură ușor genunchii și maxilarul. Pffff, halal bărbată greeno!

Există oameni cu care m-aș cățăra pe lună și oameni cu care aș bea o cafea aici pe pământ. Ciudat e că la ei e tocmai invers.

Mi-ar plăcea să am o foarfecă cu care să decupez distanțele. Aș face drumurile în formă de săgeți. Și le-aș apropia până la sufocare. Să se intersecteze, să fie aproape. Urăsc depărtarea, urăsc să fac bagaje la fel de mult cum urăsc despărțirile. Urăsc când nu înțeleg mintea celuilalt, urăsc să mă complic în lucruri simple și să desfac ghemul vieții, când viața se desfășoară nestingherită pe lângă mine. Urăsc să n-am curaj să mă avânt, urăsc că-s prea curajoasă uneori și nu-mi păzesc pieptul. Urăsc multe lucruri, dar cel mai mult urăsc absențele.

Nu știu prin ce a trecut Adele asta, dar e clar că e heart broken real bad. Un singur fost iubit s-a însurat (de fapt doi, dar unul a divorțat între timp) și are copil și probabil e fericit. Dar mie-mi trecuse, deci n-am cum să descriu emoțiile pe care le are o fostă când exul se însoară. Și deși cred că l-am iubit la nebunie, nu mi-aș dori să găsesc pe cineva ca el. Și ca să înțelegeți trebuie să ascultați melodia.

Nemotivat. Știu că trec toate. Și știu că-s fir de nisip. Știu că dau prea mult. Știu că nu e bine. Știu că râd când nu trebuie, că nu plâng de câte ori ar fi bine, că duc doruri inutile care mă macină, că visez la cai verzi pe pereți roșii și că nimic din toate astea n-or să mai fie mâine sau poimâine sau peste 33 de zile.

Nu m-aș opri din scris. Fumez mult. Beau mult. Dorm puțin. Visez aiurea. Alerg până îmi dau duhul. Stau liniștită. Caut brațe. Să mă țină. Să mă ridice. Întotdeauna cad în picioare, dar uneori mă așez cuminte pe asfalt și aștept. E un test. Nu e drept, știu.

Nu pot să-mi amintesc toți oamenii cu care am petrecut cel puțin o zi.

Închei.

HugsLovePeace
>.<

Anunțuri

Două chestii

Cum inspirația nu vine, căldura e mare mon cher, nu fac decât să hălădui aiurea pe internet sau să mă gândesc aiurea în timpul în care nu stau pe net.

Una: Pentru mine nu mai au efect amintirile frumoase sau nu, pe care le-am împărțit cu cineva, dacă acel cineva nu mai face parte din viața mea. Poate doar dacă e mort. Dacă un om viu, moare, metaforic, pentru mine, atunci se duc cu el și toate cele trăite, își pierd valoarea prin absența aceastuia. Mi se pare aberant să ții în viață niște chestii trăite la un moment dat, îngropate în uitare doar de… dragul trecutului. Așa că nu mă emoționează nicio poză, nicio melodie, niciun gând, nici nimic atunci când vine vorba de dispăruți.

La oamenii pe care-i am încă lângă mine, mai aproape sau mai departe (ca și distanță fizică), mă raportez la ce-mi sunt în prezent, nu la ce au fost cândva. Le sunt recunoscătoare pentru ce am trăit, dar le sunt și mai recunoscătoare pentru ce trăim. Pentru că realizez pe zi ce trece, că e din ce în ce mai greu să ai pe cineva lângă. Tocmai de aia, am mâncat din aceeași farfurie sau m-a ținut de mână când m-am julit în genunchi, contează într-o mică măsură, aproape irelevantă.

Contează: alo? da. sunt vraiște, bem o bere? da. sau am chef să te văd, bem o bere? sau sunt în cuca măcăii, ne vedem o țâră? da.

Două: Promit să mă văd cu diverse persoane de enșpe miliarde de ani. Și nu apucăm. Vorbim că ce bine ar fi, mamă cum ar fi dacă… dar nu apucăm. Ori nu sun eu, ori nu sunt sunată, ori e caniculă, ori suntem la mări diferite ori pana mea. Nu știu de ce nu mă urnesc, să fiu dreaptă, mi-e sete de oameni și figuri noi, mi-e sete să cunosc persoane, mi-e sete să ies în grupuri mari și gălăgioase, dar când e de ieșit, mă lățesc în canapea.

Bonus: Aș vrea să-i întreb pe toți cei care mă scot din blogroll sau nu mă mai citesc *nu știu cum o să vadă mesajul dacă nu intră aici* de ce fac asta? Nu e din orgoliu, doar că-s curioasă…

Încă se lucrează la blogui lui evergreen al cărui nume nu-l dezvălui, dar e cât se poate de vizibil.ro și abia aștept să-l fac oficial. După care o s-o ard așa în lumea blogurilor, mai puțin personal, mai spre comercial (noooot). Și o să devin cunoscută virtual și-o să merg la evenimente și o să fie oau!

 

La toți ne e cald, știu.

Cert e că.

Vreau să cunosc oameni! Nu-mi mai e teamă de ei pentru că i rule și știu asta și nici nu mă mai complexează sau înspăimântă. Vreau să am copii, cândva. Da, declaram că nu, dar de trei săptămâni le tot zâmbesc și ei îmi zâmbesc și mă simt bine. Nu știu de ce, s-ar putea să mă răzgândesc.  Am visat azi noapte că o să fac 27 de ani, ceea ce nu e vis, e realitate. Și nu m-am panicat (chiar rău).

O să mă întorc de unde plec și-o să scriu!

hugslovepeace
>.<


N-am fost niciodată bună la butoane

Cică trebuie să ai fler să apeși butoanele care trebuie, la momentul potrivit. În pare rău, dar eu am un ritm al meu și rareori nimeresc momentul, să mai fie și potrivit înseamnă eveniment global ce trebuie sărbătorit în stil de basm.

Nu-s bună la niciun fel de buton. La xbox o încasam pentru că nu aveam răbdare să le învăț funcțiile, la pc apăs aiurea și-mi dispar butoanele din opera și mi-e lene să le caut, am pierdut cruciulița pentru new tab din bara de sus și am programat aiurea aerul condiționat pentru că am apăsat pe timer în loc de on/off. Noroc cu Sorelina care-i as în domeniu.

Despre butoanele celorlalți, cică aș avea calitățile și fermitatea dejtelor pentru a le accesa, dar trebuie să studiez în domeniu. Și mie mi-e lene și să duc gunoiul și n-am chef să studiez aprinderea și stingerea butonului-fitil din sufletul nu știu cui. Că butoanele trupești sunt ușor de apăsat, oricât de inaptă aș fi, nu cred că aș putea rata… dar parcă am obosit. Vreau și eu alte provocări…

Nu mai vreau păcănele, vreau un balon roșu pe care să-l plimb prin Timișoara… am zis!

Să mor eu, mă calcă pe nervi faptul că nu reușesc să pun butonul de new tab înapoi și acum tre s-o ard cu ctrl t. Vreau cruciulița înapoi! Și am încercat s-o recuperez, dar n-o mai găsesc. Oare am ucis-o și acum nu mai există?

of.

hugslovepeace
>.<


Despre cum nu știu…

Amorurile fine-s bune la gust. Și alea brutale, pasionale, dure au farmecul lor, dar cele fine-s… elegante. Au un stil anume și-o aromă dulce-acrișoară de parcă ai pune pe limbă mirosul de tei. Sau le valorific eu ciudat. Le dau forme și definiții ca să le pot așeza în sertare cu etichetă. Nu știu de ce simt nevoia să am o ordine până și în sentimente cum nu știu de ce te vreau, când nu știu nici măcar dacă te-aș putea primi. De ce?

Nu știu! Nu am o explicație logică, dar se spune (Anette spune) că îndrăgostirea nu are logică. Degeaba încerc să-mi explic că e absurd și ciudat, la nivel de polemică e simplu, când nivelul urcă, se inundă toate cuvintele. Se îneacă și nu rămâne decât starea. Starea aia pe care încerc s-o evit și pe care totodată o caut. De ce?

Nu știu! O am în gene. O am în mine. E nevoia acută de a avea. O nevoie care mă înspăimântă totuși, pentru că firea mea nu se prea potrivește… E nevoie de căutări, e nevoie de spațiul de confort și de timp. Dar eu sunt supărată pe timp și am senzația că nu-l mai am.

Îmi port în cârcă istoriile.

După toate încasate nu mai am răbdare și elan să lupt tot eu. Să cuceresc. Să caut. Să tânjesc. Obosesc repede și mă închei la șireturi. Ca să mă car. Dar am obosit să mă tot car, undeva parcă aș vrea să rămân. Lala îmi zice să ies cu oameni noi. Că am nevoie de figuri noi care să-mi distragă atenția și oameni pe care să-i cunosc și de la care să învăț. Dar nu mai am aceeași deschidere spre ei. Și o să pot să fac asta din ce în ce mai puțin.

I am gonna find myself the man of my life. Someday. If not, there are always a few cats to feed.

hugslovepeace
>.<


Femeie-n umbră (10)

10. Apreciez teribil oamenii care nu-și arată emoțiile

Deși par seci, mie mi se pare o dovadă supremă de autocontrol. Când eram mai micuță mă descurcam grozav la vorbitul în public sau la controlarea emoțiilor. Cu timpul, m-am transparentizat, mă înroșesc, îmi tremură vocea și probabil și genunchii, îmi vine să vărs sau am un mare gol în stomac care se tot plimbă până-n gât. Da, nu-mi pot controla emoțiile și mă supără asta. Noroc că nu mă emoționez foarte des…

9. Îmi iubesc libertatea

Și respect spațiul și libertatea celuilalt, de aceea n-am să înțeleg niciodată persoanele care susțin că nu pot trăi fără omul de lângă și care-s sufocante în comportament, care nu ies cu altcineva decât cu ea/el sau care își focusează atenția doar în direcția asta. Devine o povară pentru celălalt… și numai povară n-aș vrea să fiu.

8. Prioritățile-n cuplu

Când celălalt nu are chef să iasă cu rolele-n parc, o iei personal. Că nu te iubește, că nu ești o prioritate că etc. Oh, well, been there, numai că acum sunt pe altă baricadă. Și dacă iese, oricum o să fie nasol și o să-ți reproșeze mai târziu asta. Nu e nimic personal, sunt zile și zile… ori facem ceva împreună, ori separat. Nu are nicio legătură cu faptul că nu te iubește. A iubi nu înseamnă a face sacrificii, ci a funcționa pur și simplu.

7. Îmi plac tipii romantici

Dar dacă transformă asta într-un scop și devin demonstrativi, am impresia că nu mai este vorba despre mine, ci despre ei. Mie mi se pare normal să fie despre amândoi, nu doar un element de bifat. Flori, ciocolată, plimbare romantică cu barca, lumânări, muzică-n surdină – checked. Ca să nu mai spun că mă lasă rece clișeele și-s pretențioasă…

6. Stau pe facebook

Nu intru de o mie de ori, nu pierd nopți uitându-mă la pozele oamenilor, ci acord atenție celora care mă interesează. Din 700 cunosc vreo 300, dar nu am relații cu toți. Cum ar fi? Însă nu știu cum funcționează să te combini pe facebook. Ori sunt eu prea tradiționalistă, ori nu știu care e treaba. Și-s curioasă… Și când aud tot felul de povești cu oameni care s-au cunoscut pe fb, mă întreb la profilul meu de ce nu bate nimenea?

5. Drama în iubire este imensă

Dar n-aș putea vreodată s-o așez pe locul I într-un top. De aceea poate nu-s atât de receptivă la astfel de probleme, pe care le înțeleg și cu care empatizez… raportându-mă la mine, la felul meu de a fi, la încăpățânarea mea și la ce am trăit de-a lungul timpului, n-am să-mi permit vreodată să sufăr exagerat din cauza unui bărbat și nici n-am să agonizez, cum n-am să mă umilesc vreodată implorându-l să se întoarcă la mine. Ținând cont de faptul că abia-mi permit să plâng, cel mult pot agoniza literar… aici, pe blog.

4. Schimbarea la comportament atunci când cunoști un om

Într-adevăr, te modelezi, capeți din ticurile celuilalt, descoperi că-ți plac lucruri de existența cărora poate nu știai, devii interesată de pasiunile lui, dar de aici până a te schimba aproape radical, deși superficial, pentru a fi omul pe care celălalt și-l dorește, mi se pare nedrept. Te renegi pe tine. Te dai deoparte și capeți o formă care nu-ți aparține, doar ca să-i faci pe plac. Acest teatru nu e de durată și nu va reuși niciodată. Da, te poți finisa pe alocuri și da, îți poți aduce îmbunătățiri, dar te schimbi pentru că asta simți, nu pentru că celui de lângă tine nu-i placi.

3. Mi-e greu să înțeleg oamenii care nu merg mai departe

N-oi fi eu persoana cu conștiința cea mai curată și poate nu-s întocmai împăcată cu tot ce am trăit, dar să te ții scai de cineva din trecut sau să-ți alimentezi senzațiile cu cineva inexistent, doar pe baza unor proiecții… e grav. Da, iubirea în absență devine obsesie, dar e boală. După ce închei o relație, îți trebuie niște timp să o închei la toate capitolele. Dar după ce te-ai curățat, ei bine, ești ca nou pentru ce vine. Nu e drept să porți bagaje, nici pentru tine și nici pentru cel cu care urmează să împarți ceva. Poate de aia nu mi se pare nimic absurd că plec la mare cu doi dintre foștii iubiți, pe care-i iubesc și respect în continuare, dar cu care am tras linia.

2. Mi-au trebuit niște ani să înțeleg că nu iese niciodată conform planurilor

Dar niciodată. Nici la capitolul iubire, nici la capitolul carieră. E pe aproape întotdeauna. De aia nu mă mai plâng că aș vrea să am o relație. Când am avut una, am vrut să gust aventura femeii singure și mi-am imaginat, o, dar câte nu mi-am imaginat. Ajunsă-n ipostază, mi-am dat seama că realitatea cu imaginația… nu se întâlnesc decât rar. Deci nu am așteptări… mmm, deci încerc să nu am așteptări… nu-mi iese tot timpul.

Am vrut să lucrez în nu știu ce domeniu… am ajuns să lucrez. Am realizat că nu e ceea ce am crezut eu că e, am mers mai departe. N-a fost ușor, mă atașez imediat de oameni, spații, obiecte (eu sunt genul a avea), drumul până acolo etc. La un moment dat mă voi așeza și în privința asta…

1. Mă îndoiesc

Că voi putea să am relația sau să trăiesc iubirea pe care mi-o imaginam în adolescență. Cea cu drept de viață și de moarte. Nu-s construită așa și nu am cum să mă sucesc, doar să-mi satisfac o imagine. Cum nu cred că voi întâlni bărbatul care să mă dea gata… pentru totdeauna. Și mă îndoiesc că voi putea să mă căsătoresc vreodată din tot sufletul, voind mereu să mă știu liberă. Mă îndoiesc că voi face copii cu inima împăcată. Mi-e frică de ei, mi-e frică de constrângerile care vin și de dependența mea de mamă.

Probabil că toate vor decurge normal, în ciuda zbuciumurilor mele de femeie rebelă. Probabil că la 30 de ani îmi va ticăi atât de tare ceasul biologic, c-o să ajung în stadiul disperării. Și probabil că mă voi căsători cu rochie albă și voi face trei copii ale căror nume vor fi românești și nu nebunii gândite acum. Și probabil că nu voi fi cea mai fericită femeie din lume, dar voi avea conștiența că fericirea nu se cuantifică și nu se spune.

Până atunci, însă, pot să mă întid pe plajă și… atât (muzică)

HugsLovePeace
>.<


Și… cu dragostea cum stai?

Când eram mică, oamenii mari mă întrebau frecvent chestia asta. Zâmbeam roșind ușor, mă bâlbâiam confuză… mi se părea o treabă strict pentru oameni mari și până la urmă ce le pasă lor dacă x de la grupa mare de la grădi nu-mi răspunde la sentimente?

Maică-mea îmi zicea că eu sunt de genul: toți cu nădragi, toți îmi sunt dragi… că-s iubăreață. Ce-i drept, prin școala generală am tot avut gagii pe care-i tot schimbam de la săptămână la  săptămână, iar cei mai norocoși rezistau un sezon. Și aveam impresia că pentru fiecare nutream un fel de sentiment, de la admirație la dragoste cu năbădăi. Am jurnalele care să-mi confirme pasiunile fierbinți pentru diverși tineri.

După care am mai crescut și lucrurile s-au schimbat ca și valorile.

Azi vine S. în vizită. Și-mi zâmbește galeș. Vorbim –din viață– după care mă întreabă cum stau cu dragostea? Am pufnit ușor, m-am îndreptat spre camera mea, după care i-am strigat aparent impasibilă – în niciun fel!

E beznă-n cameră. Sorb cafeaua dulce. Mă uit la filme pe mubi. Scriu to do list-uri. Le tai. Le scriu iar. Sorb cafeaua. Parcă ar trebui să mă apuc să învăț. Vin examenele. Dar e vară. Și vreau să stau în beznă, să mă uit la filme pe mubi, să visez la ziua-n care mă așez pe nisip și tu-mi vei fi săruta palma stângă, să-mi termin cafeaua și să revin înapoi la mine.

Oricât m-aș încăpățâna, uneori e mai bine să tac.

… never a frown…

Se-ntâmplă să bei vin alb demi-sec, deși ție-ți place demi-dulce. Să fumezi kent, dar ție îți place marlboro. Să dansezi pe jlo, deși ție-ți place the stranglers. Să porți tocuri înalte, deși ești fată de converși.

Se întâmplă în viață, toate astea. Depinde cum le încasezi.

Se mai întâmplă și altele, dar ele sunt ținute după gratiile minții. Pentru că oamenii se cenzurează. Fie că vor, fie că nu.

E iar duminică.

 

hugslovepeace
>.<


Despre alții și despre noi

Ți-ai rulat meticulos și curat țigara. Și-ai aprins-o cu bricheta zippo, care arată ca nouă și dupa atâția ani. Miros urât țigările tale, dar te iubesc și te accept cu totul. Parcă despre asta e vorba când iubești, nu? Tu miroși bine! Întotdeauna ai mirosit bine și te-am urât violent după fiecare noapte în care mi-ai lăsat urma ta pe pernă. Am renunțat să mai dorm pe pernă.

Te-ai așezat pe scaun. Eu stăteam ghemuită-n pat. Pe pat era întinsă lenjeria roșie. Aia care-ți place ție. Trebuia să pară neintenționat, am încercat s-o șifonez, dar te-ai prins. Și eu m-am prins că te-ai prins, dar am tăcut. Amândoi. Ai tras trei fumuri, m-ai privit lung. În prezența ta amuțesc. Eu, vorbăreața, agitata, îmi pierd vlaga. M-ai măsurat cu privirea ta verde curd și m-au trecut fiorii. Gheață-n corp, lavă-n vene.

m-am îndrăgostit. o cheamă… (n-am auzit că mi-au pocnit urechile) nu e din București. mâine iau trenul spre ea. mă duc s-o văd. îi iau flori, îi plac lalelele (mie nu mi-ai luat niciodată flori…) și o să-i zic să se mute la mine (parcă adorai să locuiești singur). cred că n-am mai fost niciodată așa. în halul ăsta. dacă nu aș fi cât de cât cerebral aș cere-o de nevastă. și i-aș face și copii. ar ieși amândoi cu ochii albaștri sau verzi. ea îi are albaștri (nu e suficient că mi te-a luat, mai are și ochii albaștri).

mi-a venit să vărs. brusc. mi-au tremurat genunchii. am simulat că mi-e frig și m-am învelit în pătură. ai sorbit din paharul de vin. ai vrut să dăm noroc, dar îmi tremurau mâinile așa că te-am refuzat. nu mai am chef de vin. erai atât de fericit că nu ai putut să vezi tristețea din ochii mei. am zâmbit de dragul entuziasmului tău și te-am urât că ai venit la miezul nopții să mi te confesezi, să-mi ceri elanul. ți-am zis să te duci. s-o ceri. s-o faci fericită. aș fi vrut să stai. să-mi lași parfumul pe pernă. să mă lași să te mângâi și să dispari a doua zi.

te-ai dus la ea. și s-a mutat cu tine. și ați fost fericiți. o vreme… am aruncat lenjeria roșie la gunoi. ai apărut la ușa mea. tot la miezul nopții. neras. trist. încercănat. te-ai așezat pe scaun și ți-ai rulat grăbit o țigară. te-am rugat s-o fumezi pe balcon. ai rămas surprins. ai venit să-mi spui că ai greșit, că nu trebuia să te urci în trenul ăla. că ești epuizat. că n-o iubești. că mă vrei. ai încercat să mă ai. parfumul tău m-a paralizat. mirosea oribil. te-am rugat să mă lași. să-ți fumezi țigara. să-mi beau vinul. și să pleci.

ai plecat. mi-a rămas pe gât parfumul tău. și-un zâmbet triumfător pe chip.
hugslovepeace
>.<

Mă zvârcolesc între cearșafuri. Mă ridic transpirată, speriată. Sunt acasă. Deschid ochii. Ating patul. E al meu. Mă dor picioarele. Mă doare gâtul de la cât am urlat în vis. Mă doare pieptul de la suspine. Mă doare orgoliul de la demnitatea călcată în picioare. Mă dor toate. 


Sunt romantică, poftim…

E efectul salcâmilor. E efectul de mai. La pas pe câmp. Și calul meu cu stea în frunte.

***
Îmi place ploaia. La fel de mult ca soarele. Dar ploaia are efect când e împărțită. Îmi place ploaia-n doi. Când devii pelerina iubirii tale, când alergi de dragul lui, când mâinile se țin strânse și pielea tresare la orice atingere. Când strigi și chiui și ți-e frig și buzele-s vinete, dar se înfierbântă cu fiecare oprire nebună, cu fiecare atingere.
Sărut în ploaie. Mmm. Bun. Înghețată de vanilie. Cireșe. Dulci. Cărnoase.

***
Ah, taci tu! Mai bine m-ai iubi! Mai bine mi-ai zâmbi dimineața. Mai bine mi-ai aduce flori. Mai bine ți-aș aduce un croissant dulceag cu o cafea amară. Mai bine mi-ai desena fluturi în palmă. Mai bine ți-aș recita din poeziile sufletului meu. Mai bine am pleca la mare. Mai bine te-aș iubi. Dar lucrurile nu stau așa. Și totuși, taci! Taci și lasă-mă să visez pentru trei secunde. Un’, doi, trei și fabulosul meu destin s-a prescris.  Ah, mai taci! Și nu mă iubi, nu-mi pasă.

***
Mă ții captivă. Aș vrea să evadez, dar îmi și place. E un joc al puterii și momentan eu conduc. Iar asta mă face să mă plimb cu ochii-nchiși pe sârmă. Până într-o zi când ai să încetezi să-mi ghidezi pașii. Aștept ziua aia. Și atunci am să plec. Când jocul se termină, echitabil… pentru amândoi.

***
Nu știu dacă am să mai pot vreodată să-mi strig iubirea. Mi se pare atât de prostesc totul. Dar parcă aș vrea să mai pot, însă-mi lipsește elanul. Ah, și iubirea…  Și s-a dus pe copcă și romantismul cu care eram încărcată la început. N-a rămas decât povestea drumului de mai, cu parfum de salcâmi și umbre prelinse pe asfaltul umed. N-a rămas decât visul în vis, fără aromă, fără culoare.

***
Paloarea obrajilor mă îngrozește. Vinețiul de sub ochi nu se șterge nici cu tone de fond de ten. Tremuratul mâinii pe cana de cafea. Dar tu mă iubești așa cum sunt. Și știu asta, deși încerci s-o ascunzi sub atitudinea corectă. Și știu că n-am să mai întâlnesc om ca tine. Ești minunat! Și știu că râpa dintre noi e din ce în ce mai largă. Și știu că într-o lume perfectă te-aș putea iubi și-am fi. Dar nu ești al meu și lumea mea nu e nici pe departe perfectă.

i am not mad about you, i am just an insane person.

hugslovepeace
>.<


A fantastic dreamer

Mi-am împreunat mâinile sub ceafă și-am tăcut.

Norii frământați cu grijă se deplasau nestingheriți pe un cer lăptos. Un fluture negru cu desene portocalii zburda haotic. Când o albăstrea. Când o mini margaretă. Când o frunză oarecare. Primul instinct a fost să-l alerg și să-l capturez, ca mai apoi să mă zgâiesc la formele aripilor sale. Apoi să-l las să zacă în câmp. Apoi să moară.

Nu (mai) pot spune că-s moartă după copii, dar îmi aduc aminte de o fază: era un copil, nu știu al cui, care căsca gura și scoatea limba. Pe ea se prelingeau bale. Se apropia de tine și se lipea ca o ștampilă. Poc. Te bălea pe o porțiune de corp. Se amuza. Scotea un sunet și se căra.

Te-am visat cu ochii deschiși. 

Aș vrea să nu mă mai privești așa. Așa cum? Așa, mhm… că nu știu cum să te privesc înapoi, mai bine te evit.

Te-am visat și cu ochii închiși.

Aș vrea să ne fie mai simplu. Simplu cum? Păi pur și simplu, ca să nu mai fie nevoie să te evit.
Aha.

Azi toată ziulica am vărsat: ice coffee, vin roșu, apă. Dacă aș fi superstițioasă aș zice că îi e sete lui tata. I-o fi. Mie mi-e dor de el.

M-a surprins vara de azi. Toropeala. Drumul. Aerul încărcat. Autobuzul plin. Mersul pe jos. Noi doi.

HugsLovePeace
>.<


A fucking great life!

(25 aprilie 2011)

Ultima dată când m-a strâns cineva de mână mi-am zis că rămân veșnic acolo. Cu degetele încleștate, înmărmurite și răcindu-se sub privirea mea neputincioasă, numai să nu pierd momentul.

3 momente mai târziu (ca-n viață, draga de ea) mâna mea zburda liberă și fericită, bucurându-se de gol. Pe alocuri strângea din inerție vidul, dar s-a obișnuit.

Am fost învățată să întind mâna și să iau ce-mi doresc. Nu-mi place să aștept, mi se pare o stare îngrozitoare.  Timpul petrecut așteptând poate fi petrecut altfel. Si eu prețuiesc timpul.

De asemenea mi-am cizelat tupeul de puștoaică teribilistă, l-am transformat în curaj și-am început să tot întind mâna. Nu-mi place să stau cu ea întinsă, îmi amorțește repede și mă plictisesc cumplit. Așa că întind, aștept pentru puțină vreme, încropesc 20 de scenarii și apoi o retrag. O înfing în buzunar și plec mai departe.

Sunt un om încăpățânat. Foarte. Dar încăpățânarea mea nu e prostească și nu e pornită din instinctul tăuresc, ci din firea mea curioasă care-și dorește să guste, să atingă și să simtă pe propria piele. De aia mă tot duc. De aia tot încerc. De aia experimentez.

Nu mă plâng. Am o viață mișto! Plină. Încărcată. Obositoare. Tumultoasă. Frumoasă. Ploioasă. Însorită. Zâmbăreață. Roșie. Verde. Cu fluturi. Sau fără. E a mea. Așa cum e, așa cum sunt.

Am buzunare largi. Cu mulți fluturi. Am să tot îndes palmele în ele. Am să tot aștept. Am să tot vin și-am să tot plec. Am să le umplu cu nisip. Uscat. Fin. Strălucitor. Și-am să le golesc la toamnă.

HugsLovePeace
>.<