Tag Archives: povesti

My manic butterflies

Număr câte săruturi am primit pe clavicula dreaptă, câte pe lobul urechii stângi, câte pe buza de jos. Nu știu. Parcă n-au existat niciodată. Parcă n-au să mai fie vreodată. Neprețuirea lor a devenit praf în vânt. Își pierd valoarea odată ce dispar din gesturile cotidiene, deși există un moment în care crezi că îți vor rămâne pe viață. Sunt doar senzații trecătoare.

Dacă mi-ar fi zis cineva acum x ani că pot privi impasibilă fotografii cu tine și copilul tău, aș fi zis că-i complet nebun. Aș fi urlat la el că nimeni n-o să te iubească așa cum o fac eu! Nimeni n-o să-ți poarte veșnic chipul impregnat în retină, atingerea impregnată în piele, gustul în gură! Nimeni nu te poate iubi ca mine, nici Dumnezeul tău, nici viața și nici Universul!

Hah, acum abia dacă-mi mai amintesc de tine… de tine și de felul în care-mi pronunțai numele, cu r-ul acela gutural. Hah, m-am curățat de prezența ta, nu-ți port nici ranchiună, nici regret. Nu-ți port nimic, decât o amintire vagă a unei nopți împlinite.

Dacă aș fi putut ghici în viitor aș fi făcut exact cum am făcut. Tocmai de aia nu mă interesează ce-mi ascund astrele, cu cine fac casă bună, câți bani o să am în cont, câți copii o să am și dacă or să fie plămădiți din iubire cu-un brunet sau blonziu. Dacă aș putea să mă întorc în timp cred că aș insista să trăiesc mai intens (dacă există acest mai) totul, până la o epuizare absurdă și stupidă. Atunci au farmec.

Trăiesc o oboseală cruntă și plăcută.
Și iată și melodia care merge de minune cu starea asta.

Lăsând la o parte abureala târzie, iar am rămas fără bani. Am băgat cardul, am retras cu delicatețe ultimii bani și cam asta a fost. La nici 10 zile de la venirea lor către mine, eu i-am și cheltuit. Dar m-am distrat și nu-i regret o clipă! Și banii se fac. Și dacă nu se fac se găsesc prieteni care împrumută roșcate sărace.

Mie-mi tot vine să zâmbesc. Deși nu mi se văd dinții de cearcăne. But I Love It!

HugsLovePeace
>.<


Beibi

wordpressu e țaca. nu răspunde la comenzi. facebooku e și el derutat. suntem prea mulți pe metru virtual. probabil de aia, se înnoadă țevile și se sucesc comenzile. încă nu am verificat cu cât am depășit factura la telefon. mi-e teamă să tastez satanicul nr steluță 115 cu diez la final. n-am să-mi stric mood-ul. încă.

de ziua mea m-au sunat/surprins oameni la care nu mă așteptam. și au uitat să-mi scrie alții pe care-i credeam altfel. dar așa se întâmplă-n viață. iar cu ziua mea nu-i de glumă. asta e chichița mea. plus că facebooku e un provider bun și de reminder și de info. bon.

am încheiat și capitolul ăsta. epuizant, ce-i drept.

beibi. sunt într-o stare romantică. și beibi, te-aș lua de mână. și te-aș ține strâns fără să te privesc. ah, beibi, aș veni într-o vizită la ceas târziu în noapte. să nu-ți spun nimic. să mă uit la tine. cuminte. și mi-ar fi lene. și-aș rămâne până dimineața. eu aș bea cafea. tu ai bea fresh de portocale. sau cola pe stomacul gol. eu m-aș strâmba. după care, beibi, eu aș pleca la mare și tu ai veni în urma mea. sau nu. e totuna.

miercuri noapte mă urc cu dreptul în rapidul de timișoara. joi dimineața cobor din tren, anchilozată, cu cearcănele până în podea, vorbind singură (probabil). voi sta până duminică la festivalul timishort. în pauzele dintre filme aș vrea să vă văd! pe voi, timișoreni dragi! așa că dați pe mail nr de telefon.

presimt că vine o lună plină. și apoi un iunie infernal. pe placul meu!

hugslovepeace
>.<


Je suis l’enfant terrible

M-am dus și eu ca tot copilul cu vreme de pierdut și pietre de lovit pe celebrul Lac al Morii. Auzisem de la un bătrân care-și făcea veacul prin cavouri și cu care mai împărțeam din când în când pachetul de la școală (dar divaghez si nu-i bine), că sub apă sunt o biserică și un cimitir și că dacă scade nivelul apei se vede turla. Impresionant, mi-am zis, deși n-am înțeles eu prea bine treaba cu comuniștii care au venit în anii 1950 și au cotropit țara, după care el s-a îmbătat cu vodca din dotare și-a bolborosit câteva fraze necunoscute mie.

Deci e vară și eu am rămas în oraș, așa că am aflat prin metode proprii cum ajung în zonă și am decis să plec să explorez adevărul. Am stat câteva ore bune așteptând să scadă nivelul apei. M-am uitat la baraj până m-a luat amețeala și probabil m-am îngălbenit sau învinețit că o tanti drăguță mi-a dat să mănânc un cub de zahăr brun. Și apoi mi-a dat apă. Ar fi fost bună niște citronadă, dar n-am ridicat pretenții. M-a întrebat cine sunt și ce caut, dar am răspuns evaziv și m-am sustras cu îndeletnicire spre alt mal.

M-a luat agitația de la câți țânari roiau în jurul meu. Parcă veneau doar la mine. Probabil de la câte dulciuri am mâncat atunci în parc, cică se spune că ăștia trag la oamenii cu sângele dulce. Al meu e roz-mov-verde-albastru și dulce, deci îi înțeleg. Turla nimic, nivelul nimic, foame mi s-a făcut. M-am gândit că aș putea să pescuiesc și am încropit un fel de undiță. Am scormonit după râme. Cele trebuincioase din vremea când mă lua tata cu el la pește. Nimic. Mi-am dorit să fiu pescăruș să pot să zbor să prind pește pe care să nu-l mai prăjesc, ci doar să-l mănânc. Apoi mi-am amintit că maică-mii îi era frică de pești și că noi mereu făceam glume pe seama ei. Cam macabre că o alergam prin casă cu peștele care se zbătea. Ce amintiri.

La ceva distanță de mine am auzit niște foșnete care m-au scos din visare. Mi-a sărit nițel inima din piept, dar de regulă sunt o persoană curajoasă. Și al naibii de curioasă.

În iarbă se zbătea un pescăruș c-o aripă sucită din care-i curgea sânge. Am vrut să pun mâna pe el, dar era speriat. Îi auzeam inima de la o poștă. Pe lângă mine s-au strâns niște oameni mari, dar au plecat strâmbând din nas. Am întrebat un nene dacă e doctor de animale și chiar am strigat (ca-n filme): cineva să cheme un doctor de animale! Nu m-a bagat nimeni în seamă.

Am luat pescărușul în brațe. Nu s-a mai zbătut. A stat cuminte. Soarele a început să apună. Încet-încet. Ceilalți pescăruși prindeau în continuare pești, nivelul era același, tânțarii roiau, mie nu-mi mai era nici foame și nici sete. Soarele roșu a înroșit și lacul și oamenii și aleile. Și pescărușul pe mine. Mi-a pătat cu sânge pantalonii preferați, dar l-am iertat că situația era de-așa natură.

Până soarele s-a înecat în Lac, pescărușul a murit. Nu, nu i-am făcut groapă. L-am lăsat unde l-am găsit. M-am spălat pe mâini de sângele uscat. M-am scărpinat bine unde m-au ciupit țânțarii. Am mai verificat o dată nivelul apei și apoi m-am dus spre casă. Era deja noapte.

HugsLovePeace
>.<


L’enfant terrible

M-am dus la vânzătorul ambulant de vată pe băț roz-mov-verde-albastră și i-am cerut cea mai mare și pufoasă tentație pe care mi-o poate oferi. Pe lângă imensitatea multicoloră mi-a dat și un măr glazurat cu zahăr ars și niște șampon într-un tub cu imaginile șterse, cică să mă ocup să fac baloane. A zis că gumă turbo nu mai are, iar cip cip-ul e pe sfârșite și o să fac multe carii. I-am plătit cu frunze proaspete, am zâmbit ștrengărește și m-am dat mare în fața plozilor din jur.

Nu m-am abținut și-am șterpelit de pe taraba femeii cu păr portocaliu și salopetă din reiat kaki, o acadea. Am început să cânt țopăind căprește: I wanna suck on your lollipop, ta na na na nam. O tanti cu părul alb ca varul m-a oprit, m-a bătut pe umăr, mi-a zis ntz ntz dând din cap și mi-a tradus la ureche ce înseamnă acest vers. Am scăpat acadeaua pe asfaltul găurit din care ies (ciudat) fire răzlețe de iarbă, aceasta s-a făcut țăndări și-am fugit oripilată.

Un nene cu o pălărie fistichie, pleoștită pe-o parte, strigă în gura mare: nu dați banii pe prostii, faceți poze la copii. Colorata azi e gata. Normal că m-am apropiat de el și m-am zgâit vreme îndelungată la toate fețele alea din poze. Toți râdeau cu gurile până la urechi ori în cârca părinților ori călare pe-o căprioară cu un ochi lipsă ori pur și simplu direct la mine. M-am dus la nenea fotograful (am aflat între timp numele lui), dar mi-a zis că nu face fotografii copiilor singuri. Am ridicat din umeri. Mi-a explicat că e ilegal. Am ridicat din nou din umeri.

Am făcut doi pași ușor bosumflată. M-am uitat în jur la persoane cu care aș fi putut pretinde că-s în cârdășie, doar-doar mă prind și eu în poză. Nimic. Până într-un moment când o familie cu un copil, cam de-o seamă cu mine, se așează zâmbăreață la poză. Când să facă aparatul clic, am sărit și eu pe lângă ei. Mi-a ieșit jumate de corp, puțin șters, dar am râs cu gura până la urechi. După ce am luat poza am realizat că-mi lipsesc cam mulți dinți și poate pentru o vreme ar trebui să zâmbesc cu gura închisă.

Am burta plină de dulciuri. Probabil că în stomacul meu s-a înființat o fabrică de bomboane. Și în buzunarul drept stă amintirea mea de azi. Probabil că ei au ajuns acasă și se uită împreună la desene animate.

Eu am să mai zăbovesc o vreme pe aici…

Foto

HugsLovePeace
>.<


Jucând poker – la bluf

Nu am niciun as în mânecă, dar mi-am tatuat pe cord inima neagră.
O port oriunde.
Pată ce nu se curăță prea curând.

Anomaliile sufletului mă indispun.
Ce vrei, de fapt, de la mine? Dar eu ce vreau, de fapt, de la tine? Ce vrem unul de la celălalt? Vrem să (ne) iubim sau firile noastre alunecoase nu fac decât să (ne) împingă departe? Ce vezi tu la mine? Vezi ce vrei sau ce este? Și eu, eu oare ce văd? Oare am curajul să te privesc sau doar mă mint frumos?  Jocul e primejdios. Presim c-am să blufez până o să pic sub masă. Ce-am să mai râd…

Gust viața. E când amăruie, când dulceagă. Dar tranzițiile sunt prea rapide chiar și pentru mine. Nu (mă) știu și deruta asta mă copleștește. M-am săturat să mă lupt degeaba și să port cu mândrie anomaliile-mi. Am obosit să tind, să tot car armurile după mine. Am obosit să mă oblig să nu mai cred, doar pentru că am devenit (mai) fricoasă. Sunt schimbătoare. Sunt nestatornică. Sunt instabilă. Of, în câte feluri sunt… dar în câte nu-s.

Acum, în acest moment, mă doare sufletul. Îngrozitor de tare. Și sunt foarte departe și aș vrea să fiu aproape. Să te strâng în brațe cu putere. Și să mă repezi, să râzi că-s sentimentalistă. Și eu să-ți repet că te iubesc rău de tot și că o să fie bine, cel mai bine! Să-ți repet că ești ființa în care mă încred cu cea mai mare tărie și din nou să-ți spun că te iubesc mult de tot. Și tu să mă strigi  într-un fel ciudat care să mă facă să râd. Și eu să știu că ai înțeles tot.

Am momente când nu mai știu să respir.
Atunci simt cea mai cruntă nevoie să mă țină cineva la piept.
E bine. Mă împac cu mine, deci cu toți cei din jurul meu.

HugsLovePeace
>.<

Foto


Dintr-o altă viață

… plouă și m-am udat la piciorul stâng. privesc fereastra ta. de-o oră mă picură ploaia și mă trimite acasă, dar eu mă încăpățânez să aștept. dacă-mi doresc enorm, atunci tu vei ieși pe fereastră. să fumezi o țigară. și atunci mă vei chema. iar eu voi veni.

sexul (sau dragostea) nu se cuantifică în durată sau număr, ci în intensitate

scot portofelul să-mi plătesc cele două beri. am o poză cu tata, e veche. tata e frumos și tânăr
– cine e?
– tata… a murit, știi?
– da, știu… ți s-o fi făcut dor?
– mna, oarecum

nu-mi amintesc câte buze am sărutat. am avut un șoc. câte? cu câte buze mi s-au intersectat buzele mele? fie ele și poruncile la cărți, nopțile de amor, pupatul chicotind a emoție, atingerile pătimașe ale puștoaicei în căutare. nu-mi amintesc câte buze mi-au atins buzele mele.

în continuare sunt dependentă de unkle cu burn my shadow away. și fiecare acord vibrează-n mine, iar pe retină se plimbă imagini din tot ce a fost, ce ar fi putut să fie și ce o să creez eu.

s-au scurs atâția timpi încât piciorul stâng s-a înfrigurat complet. mă zgribulesc în mine cu ochelarii uzi și aburiți de intensitatea cu care, respirând, te chem. lumina ta se stinge. a mea pâlpâie a tristețe. tragi obloanele și te învelești în tine, iar eu precum un Romeo contemporan, mă întorc și mă petrec în gând până spre drumul meu. nu mă întorc nicio clipă. momentul s-a stins.

caut omul cu care să pot împărți intensitatea momentelor și care să le împartă cu mine. mai presus de atât, îl caut pe cel cu care să mă potrivesc pe tăcute.

 

HugsLovePeace
>.<


fără niciun titlu

Nu cred în jurăminte. De niciun fel. Mai ales cele de genul: nu te voi părăsi niciodată, te voi iubi veşnic, nimeni şi nimic nu ne va… Ba da, ne va, cîndva! Nu cred, mai ales că le-am încălcat cu neruşinare. Eu, care-s omul jurămintelor.

Dar nu-i aşa că sunt momentele alea cînd trebuie să le spui?  Şi nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că te frămîntă cuvintele şi însemnătatea lor. Aşa am simţit şi eu. Pentru moment, pentru o săptămîna sau chiar ani. Am simţit atîta iubire încît aş fi putut muta munţii sau chiar zbura deasupra lor. Apoi s-a stins. Brusc sau trepat. S-a evaporat.

Şi pentru că se duce asta nu înseamnă că ce am simţit atunci se anulează. Nu, momentul în care te-am strîns în braţe şi ţi-am etalat pe tavă argintată tot din mine, rămîne. Întipărit pe retină, în timpan, în suflet. Şi îl port cu mine, deşi nu mai pot cuprinde cu braţele deschise nici un băţ, darămite să mut munţii.

De aceea, vă recomand să juraţi credinţă şi dragoste veşnică. Pentru că ne topim după planuri şi declaraţii şi promisiuni. Şi de va fi să le încălcaţi nu scuipaţi pe ele. Sunt în noi.

Mîine trăiesc un moment important. Nu ştiu cîtă însemnătate va avea după mîine, dar azi cred că e important. Mîine regizez un proiect drag mie în calitate de studentă. Şi mi-ar plăcea să se anuleze cele pierdute după jurăminte. Aşa, pur şi simplu. Proiectul ăsta e dedicat cuiva şi acel cineva nu mă mai strînge de mînă… şi mîna mea e rece…

şi cam atît. să-mi ţineţi pumnii şi să-mi trimiteţi toate gîndurile voastre pozitive. Nu am emoţii. Sunt liniştită.


uneori

Uneori pămîntul de sub picioare o ia la vale. Aşa de nebun. Şi uneori uit lucruri foarte importante – să-mi pun ceasul să sune, s-o sun pe mama, să mă gîndesc la unii oameni.

Cîteodată sunt sigură că sub anumite învelişuri nu e nimic. E gol şi negru. Dar eu zgîrm cu unghiile frînte şi cu egoism aventurier că poate-poate. La final cad epuizată în acel gol negru. Mă resemnez – uneori nu e nimic dedesupt.

Mi-e frică să-ţi dau drumul la mînă. Te strîng aşa tare că te-am învineţit, dar tu nu-mi zici nimic. Mă ştii. Îmi ştii groaza. Mi-e frică să-ţi dau drumul la mînă. Mîna mea o strînge cu tărie pe a ta. Iar eu închid ochii asemeni unui copil care face primii paşi. Diferenţa este că eu mi-am pierdut zîmbetul.

Ce ne facem domnule cu idealiştii?

Am văzut „Up”, un film animat extrem de profund şi de  moralist pe care-l recomand cu mare-mare entuziasm.

Am numai 24 de ani. Pentru cei de 40 e o jignire să mă întreb unde mi-e timpul. Pentru cei de 20 e o tîmpenie să-mi fac griji. Şi nu ştiu. Parcă merg pe-o sîrmă subţire. Nu am echilibru, nu am sfori care să mă ţină şi nu am nici măcar elan. Sunt ca o rîmă. E amuzant să-mi imaginez cum aş fi eu o rîmă.

Tendinţa de a evita. Ce? Pe cine?

Idealiştii să moară, nu? Să moară e un fel de a spune. Nu fizic.

Nu ştiu.


adaugă articol nou

mă îndeamnă wpu.

şi ce să scriu? habar nu am. nu mai am nimic de zis că mi se învîrt toate în cap şi nu ajung în degete.

şi nici nu mai am timp să zăbovesc aiurea în faţa monitorului.

am scăpat de răceală. am fentat-o cu graţie de data asta.

sunt somnoroasă… şi am nasul rece. mereu.

mă înfofolesc cu Socrate lîngă mine şi ne bucurăm împreună de vremea asta aşa faină.

mi-e dor să vă citesc şi să vă scriu chestii, asta dacă pînă-mi intru eu în ritm mai rămîne cineva pe aici…

şi mi-e şi foame.

avem cazarea în Viena. în centru. un apartament foooooarte frumos.


Sunt Evergreen… şi de mai bine de un an…

N-am crezut vreodată c-am să scap de trecut. El care revenea poftit sau nepoftit, în diverse forme: amintiri, miresme, persoane, cuvinte aruncate în colţuri. Şi îmi smulgeam pîntecele în strigături afurisite. El care mă mutila jubilînd, care mă făcea să scîncesc asemeni unui copil abandonat. Un trecut pe care-l îmbrăţişam cu dor şi pe care-l împingeam pe geam afară îndată ce apucam să-mi despic fibrele.

Sad_girlN-am crezut vreodată c-am să scap de poveri. Că n-am să mă mai închid în spaţiul meu ca să dezbin şi să îmbin pînă iese. Pînă uit. Pînă vomit ce-a mai rămas, pînă avortez în durerile facerii ce se ţine cu ghearele de mine. Şi totuşi, în nebunia urii îmi adoram trecutul pe care-l înviam cu fiece ocazie. Nevoia retrăirii unor momente apuse şi durerea urmată de trăirea lor îmi împlineau existenţa.

Şi sufeream ca un cîine plouat, înfrigurat şi înfometat. Zilele treceau neobservate.

Sufeream şi de acolo aveam porniri. De obicei scoateam cuvinte care erau apreciate fără ca cel care le aprecia să ştie că pornesc dintr-o nefericire intensă. De aceea eram predispusă depresiei. De aceea eram numită instabilă. De aceea niciodată nu rîdeam cu totul. În mine erau înrădăcinate sentimente moarte, putrezite şi dezgropate în fiecare zi puţin cîte puţin. Eram neputincioasă în faţa fericirii care mă indispunea teribil. Pentru că dacă eram fericită nu mai puteam trăi intens. Pentru că pentru mine orice trăire extremă, intensă, semnificativă trebuia să fie de regret şi remuşcare şi durere şi urlet.

Şi procesul detoxifierii a fost lent. Am chelit şi-am pierdut părul care a fost iubit cîndva. Mi-au căzut unghiile, care au zgîriat pereţi. Mi-am pierdut dinţii cu care muşcam pasional şi buzele cu care am sărutat pătimaş. Mi-am pierdut şi palmele cu care am atins şi bucăţi din trup care mi-au fost atinse. Şi la final, în chinurile iadului mi-am pierdut inima, singura care ţinea în căsuţele sale viaţa.

Eram incapabilă să mă rup de ce-a fost. Eram incapabilă să mai sper că aş putea schimba ceva. Că aş putea învia vreun fel de retrăire prin nu ştiu ce miracol şi că lucrurile ar sta altfel. Azi realizez că ar fi stat exact la fel.

Iată-mă nouă! Şi trecutul este acolo, la un capăt de drum. Mă face să rîd. Nu am mai plîns de niciun dor de mai bine de un an şi … Sunt evergreen şi am scăpat de dependeţa de trecut. Nu mai evoc pe nimeni. Poate e tardiv. Poate ar fi trebuit să mă deştept mai devreme. Însă azi este importantă pentru mine şi atît.

Sufeream pentru şi din cauza unui trecut viu şi pregnant şi beam ca rusul ca să uit. Plîngeam pentru ce nu era, pentru ce-a fost, pentru ce nu va fi. Trăiam în altă dimensiune, în altă lume, în propriul meu bol cu pereţii din ce în ce mai groşi.

„Cehov spunea ca rusii isi adora trecutul, urasc prezentul si se tem de viitor.” Nikita Mihalkov

Recomand cu foarte mare drag:

Urechile pisicii Olga este o carte nepublicată încă.