Tag Archives: primavara

Umbrela cu fluturi or not another drama note

…plimbată prin atâtea ploi… s-a zvântat atârnată în cuier.

Visez la o pereche de cizme roșii. Din cauciuc. Pe care să le asortez cu părul și ochelarii de soare. Și poate cu buzele. Și să plouă. O ploaie măruntă și caldă. Și să alerg desculță pe bulevard, cu cizmele-n mâini. Să alerg spre cineva și acel cineva să mă aștepte la colț, în picioarele goale. Și să nu fie nimic ciudat în asta. Să-i sărut ochii verzi și el să-mi sărute mâna dreaptă.

Se întâmplă așa: când orbești și te umpli de răni și suferi ca un câine bătut de soartă, oameni mișto vin spre tine. Tu nu-i vezi că ești în lumea ta plină de angoase. Oamenii aceia te așteaptă cu răbdare, pentru că au avut puterea ca-n întunericul tău să vadă o rază de lumină. Oamenii ăia pot fi departe fizic (Stockholm, de pildă) sau foarte aproape, efectul e același. Ei întind brațele și tu le apuci în disperare. Te ridici cătinel. Te făcusei una cu asfaltul și era chiar bine acolo jos. Era o siguranță bolnavă a omului victimă a propriei condiții.

S-a întâmplat așa: am părăsit și am fost părăsită de mulți oameni de-a lungul vremii. N-am vrut să cred că e normal, ci m-am încăpățânat să cred că vom exista pentru totdeauna. M-am tot întors crezând că de data asta vom funcționa. Adevărul mi-a secerat picioarele. Nu se întâmplă așa, se sting sentimentele, oamenii merg în alte direcții și pur și simplu nu se mai iubesc și nu mai au ce să-și spună. Dar vin alții și alții și alții. Și da, nu te mai legi ca la 18 ani când lumea ți-e la degetul mic, dar te legi și e tot ce contează. 
E vorba tot de o siguranță, dar aceea a omului care aparține.

Visez că plec la mare. E soare și frumos. Mă urc în tren și las în urmă urbele. Urbele pe care-l iubesc, dar de care mă satur câteodată. La mare nu mă așteaptă nimic, dar e atât de bine… La mare nu apar prinții, iubirile, berile pe ochi frumoși, nu se șterg amintirile, nu se vindecă rănile. La mare se trăiește o emoție-lumină și se pune nisip în bocanci.

Am stat la baza traseului și m-am mirat de infinitul drumului. M-am resemnat. Am admirat norii, timpul, verdele. M-am mințit că nu regret și că-s fată de crai și pot să spintec zmeii. M-am scormonit și m-am analizat până mi-a dat sângele. Am vrut să curăț tot ce e rău și să las numai fluturii să zboare. N-am cum pentru că nu pot exista doar în lumină.

Am trasat punctul de pornire. Poate al miilea punct de până acum. Mi-am pus floare-n păr, rucsacul cu flori în cârcă, umbrela cu fluturi în el, căștile în urechi și-am pornit.
Tot ce pot declara e că e bine și că zâmbesc.

Ah, vă iubesc mult și vă mulțumesc și mai mult, pe voi ăia care ați stat lângă mine și care câteodată mi-ați spus câte o vorbă de duh sau mi-ați amintit că există viață și mai departe. Nu știu cât a însemnat pentru voi, dar pentru mine a contat enorm.

Azi e ziua mea! E ziua celor care nu au nume de Sfinți (ai căror părinți i-au presfințit pe frați cu două).

HugsLovePeace
>.<

Foto

Anunțuri

beton pe talpă

azi mi-a fost rău. în loc să stau să bolesc am plecat la mama. unde am bolit, dar mama a avut grijă să-mi fie bine. unde am mîncat cu poftă şi am stat degeaba. mîine merg la medic. mi-e aşa o silă… însă merg. sper să nu-mi fie mai rău de atît pentru că un astfel de rău e destul de… hmm, rău?!?

vremea asta e tîmpită. seamănă cu mine. dar cerul este grozav! nu am mai văzut niciodată un asemenea albastru astfel încît luna pare şi mai graţioasă ca de obicei. aşa că m-am oprit în mijlocul străzii vorbind singură despre ce frumos e cerul. noroc că nu erau trecători.

aseară am fost la excalibur şi ne-am ospătat. Doamne! dezmăţ culinar. papilele mele au spus Aleluia. apoi am mers în fuchsia. eram curioasă. şi da, am dansat house comercial şi m-am distrat. chiar am ştiut unele piese.

mîine mă duc la tata. nu am fost niciodată singură la el. cînd mă gîndesc că n-o să-l mai văd niciodată simt că mă sufoc. apoi încet reînvăţ să respir. de dragul a ce? habar nu am. aşa e normal. tu – om viu respiri – el om mort nu respiră poate nici nu mai vede de acolo.

am intrat într-o stare ciudată. nu-i depresie, mă jur! doar că nu-mi mai pasă. şi nu mai dau doi bani pe unele lucruri care valorau enorm pînă de curînd. rotiţele se învîrt pentru că le-am tot uns. e bună şi inerţia asta la ceva. mă simt neputincioasă raportîndu-mă la univers şi la miliardele de gînduri care-mi invadează mintea. nici nu le pot opri şi nici ignora. de aia trec la nepăsare. sunt acolo, dar mă prefac.

aş pleca acum la mare. urăsc toţi oamenii care au fost. uite-aşa. pentru că pot. şi ce dacă nu-i vreme? nu mi-e dor de plajă şi loţiune pe corp, ci de briză, pulover gros, nisip în păr, frig.

e sîmbătă seara şi oamenii lenevesc sau se distrează. sper ca oamenii trişti (aşa ca mine) şi epuizaţi (aşa ca tine) să se trezească mîine zîmbind a primăvară.


neterminat(ă)

Pînă să deschid pagina aveam pe limbă (vîrful arătătorului) o mie şi una de poveşti de scris. De cîteva zile rumeg cuvinte şi leg fraze. Ştanţez fiecare emoţie şi-o pun deoparte ca mai apoi s-o aşez frumuşel aici. De la atîtea  nopţi albe şi zile mov le-am uitat.

Hahal memorie!

Mă apasă tristeţea timpului ratat. S-au scuturat pomii şi nu i-am mirosit suficient. Se trec zambilele şi narcisele şi nu m-am săturat să le privesc. E aceeaşi senzaţie ca atunci cînd dispar cireşele de pe piaţă. Nu pot să mă satur niciodată!

Normal că în mine-s frămîntările tînărului creator, zbuciumul femeii iubite, dar nu suficient, drama copilului orfan, prietenul mereu pus pe şotii, doruri şi amintiri. Normal că mă împing departe de tot ce am trasat odată. Ciudat este că nu mai am un scop definit. L-am ratat pe drum uşor-uşor devenind mai încîntată de altele. Nici eşecurile nu mă mai lovesc. Le fentez cu delicateţe. Nu vreau să-mi supăr karma şi să plătească o altă eu în alte vieţi. Îmi curăţ energiile şi iert. Pe toată lumea. Şi pe cei care mi-au pus piedică şi mi-am spart dinţii şi pe cel care mi-a întors spatele atunci cînd aveam cea mai mare nevoie şi chiar şi pe cel care m-a trădat în cel mai murdar mod.

Soarele se arată galeş prin fereastra mea. Închid ochii şi mai strîns, dar lumina sparge vălul de întuneric. Descopăr o nouă zi. Începe nebunia…

Normal că se ofilesc în vază ultimele lalele din anul ăsta.

Caut job: redactor online part part time.


e frumos afar’

Dacă m-aş pricepe aş scrie o poezie. Una frumoasă şi optimistă. Despre primăvară şi renaştere, despre viaţă şi dor. Florile mele aşteaptă cuminţi să le scot afară la soare. Au flori multicolore şi mi-s tare dragi. Mi-e teamă să le scot să nu vină iar iarna… mai aştept, însă şi eu sunt nerăbdătoare.

Visez la o grădină pe pămînt şi nu-n balcon.

Mă duc la medic să-mi iau analizele. Să-mi ţineţi pumnii.

E joi. Joi îmi place. Aproape la fel de mult ca şi vineri. Adorm greu. Mă izbesc gîndurile din toate direcţiile. Am deschis porţile. Încerc să le pun bariere, cîteodată-mi iese.

De ziua mea vreau să vizitez un oraş. Poate Bratislava. Poate Berlin. Poate Amsterdam. Un oraş nemaivăzut, nu foarte scump şi aproape. Îmi daţi idei? Orice ţară, dar mai puţin Italia.

hugs!


un şnur

Ani de-a rîndul oamenii îşi leagă şnururi.
De gleznă, de degete, de încheieturi.
Şi le poartă cu mîndrie.
După o vreme şnururile se rup, putrezesc.
Atunci ce se întîmplă cu oamenii?

Îşi pierd zîmbetul
Caută alte şnururi în alte culori de prin alte părţi
Caută să le reînnoade pe cele vechi
Trec peste, pleacă pur şi simplu

Am zis că o să dorm
Deşi azi noapte nu am reuşit mai deloc
Am vorbit cu fantomele, m-am certat cu ele
Am trimis mailuri imaginare si sms-uri pline de foc
Toată ziua mi-a zburat gîndul la şnurul pe care l-am rupt
Mi-e încheietura firavă, dar uşoară

M-am eliberat. Respir cu guri mari hapsîne
Am decis să nu-mi fie dor. Şi fără a mă zbuciuma o ploaie caldă
Mi-a spălat tristeţea.


nu mai ştiu

dacă se urează ceva de mărţişor, dar eu vă doresc să aveţi unul fericit!

să fie vreme frumoasă, cer senin şi vînt blajin. soare galben şi imens şi eşarfe colorate.

mîine îmi voi lua un mănunchi de ghiocei să-mi sărbătoresc primăvara şi noile începuturi.  tare greu a mai trecut februarie ăsta, dar sunt veselă că s-a încheiat perioada de hibernare.

plănuiesc o escapadă scurtă la mare.

doar v-am zis că mi-e tare dor de ea!

mi-e bine. spre surprinderea mea. mi-e bine.


ciupercilor trezirea!

Acum nu mai avem de ce să ne plîngem. Acum nu mai avem de ce să nu ne trăim viaţa. Dacă ne-am ascuns pe după nămeţii murdari sau în umbre înceţoşate, azi e o zi cu lumină, cu căldură.

Bate optimismul la uşă, aşa-i?

Zambile, ghiocei, frezii. Drumuri uscate. Mănuşile uitate pe cuier. Renaştem. Ne trezim!


zile bune

zile şi nopţi pline. frezii albe în glastră. emoţie. entuziasm. desene pe cer. cu degetul gol. ce curaj! voi! în lume.

alexandrina la clubul ţăranului. sîmbătă. vreau!

concertul. tchaikovsky. lacrimi. vis împlinit. melanie laurent. shoshanna. filme. filme. filme. cinematecă.prietenă. paşi în noapte. căutare. prietenă. rîs. cristalin. dor. prietenă.

e bine. puştiu e bine. „împrimăvărim” împreună. în braţe. cu dor şi dragoste. fără întrebări. doar tăcere. pură. noi doi. simplu.

am multe. le aşez. vă spun apoi.

eu sunt un ghiocel însîngerat. s-ar spune. sunt soare. oare?


spring is around the corner

o simt. îi simt mireasma. îi aud foşnetul rochiei.


Cînd mi s-au tăiat genunchii

Am primit multe cuvinte care m-au lovit în plex. Nu-i flatare, bine doar aşa puţin… Mi-au scris oameni pe care nu-i ştiu, dar mi-au scris aşa pe sufletul meu cît să mă facă să zîmbesc aiurea. Nici nu ştiu unde au început toate şi dacă au vreun final şi nu am crezut vreodată că momentul în care am aşternut pentru prima oară cuvintele pe o pagină albă virtuală se va transforma în viciu. Aici sunt eu. Cu totul!

Acum cîteva dimineţi m-am trezit cu ochii umflaţi. De plîns. Şi azi dimineaţa cu ei umflaţi de nesomn. Acum îi am umflaţi după o repriză de plîns de epuizare. Probabil că-mi place să simt lacrimile calde şi atît de ude pe obrajii care se cutremură de la suspine. Asta pentru că pînă la 15 ani nu le-am simţit niciodată, dar asta e o altă poveste. Simt că nu mai am pic de vlagă pentru că reuşesc să dorm puţin şi agitat. Şi-am mai văzut şi minunăţia aia cu activităţile paranormale de-am stat cu ochii fixaţi în beznă pînă s-a crăpat de ziuă… divaghez.

Mi se taie genunchii cînd deschid cîte un comentrariu. Nu ştiu de ce. Nu mă văd un om important, deşi mi-aş dori să fiu. Mi-aş dori să fiu iubită cu totul. Aşa cum, cîndva ştiam şi eu să iubesc. Şi mi-aş dori să fiu iertată cînd greşesc. Aşa cum eu nu ştiu s-o fac. Şi mi-ar plăcea multe… cert e că m-au frînt anumite cuvinte şi altele mi-au dat elan. Nu-i aşa că e pueril să pun atîta preţ pe-o lume virtuală? Nu, nu e. E lumea mea construită sîrguincios de-a lungul durerilor şi bucuriilor mele.

Acum mi-ar plăcea să ştiu că în martie o să fiu la mare. Singură. Pe plajă. Cu muzică clasică în căşti, poate Bach – air cîntată la vioară. Dar în surdină. Cît să se îmbie suav cu marea. Eu iubesc tare marea! Şi nu ştiu de ce, dar cred că şi ea mă iubeşte pe mine, deşi acum aproape 20 de ani a vrut să mă ia cu ea. Dar asta e cu totul altă poveste.

Şi scriu haotic fără cap şi fără coadă încercînf să vă mulţumesc într-un fel pentru ce îmi spuneţi. Nici mie nu-mi plac depresivii, dar mă bazez că se încheie vremea asta şi renaştem cu toţii în primăvară.

Mă bucur că încă mai am genunchi care se pierd cu firea…

Hugs!