Tag Archives: realitate

De dimineți cu ceață

Noaptea trecută am visat mult. Mult de tot. Eu și-n vis mi-s pasională așa că m-am trezit cu o durere de oase de numa-numa. Și răcită și puțin nervoasă.

Eram într-un bar, dar nu știu cu cine, adică văd niște chipuri pe care atunci le cunoșteam, dar acum nu. Și apoi am rămas singură (e lait motiv la mine) și am început să mă plimb printre oameni. Un grup mare de steliști m-au luat în brațe, râdeam. Apoi am pierdut noțiunea timpului și probabil a alcoolului și am realizat că e dimineață. Am alergat la bar (ajunsesem într-altul) să-mi recuperez hainele.

Acolo la cafea erau ele, prietenele mele devenite între timp pseudo prietene (și alții) și de aici scandal. Am spus cuvântul căcat de vreo 5 ori și pișat de vreo două, în timp ce-mi susțineam cauza mergând pe stradă, ca mai apoi să merg nervos printr-un noroi, abia reușind să înfig toculețul meu în el. (toculeț?). Mi s-a zis că-s înțepată, m-a luat râsul.

Ciudat că în urma lor era și fosta mea colegă și prietenă din generală care doar ne privea cu ochii ei albaștri.

Ajunsă acasă m-au vizitat Mera și iubitul ei, dar nu singuri, ci un un bebic. Probabil era Luca, dar era mic. Și bebicul ăla vomita mult și mânca mult. Iar mama era încântată de el.

În fine, cam îmbârligată noaptea trecută.

La mulți ani, UNICA.ro!!!

HugsLovePeace
>.<

 

 


ficţiune şi oameni

Ne plac mult filmele de ficţiune. Se întîmplă o viaţă în 90 de minute. O viaţă alambicată, dar cu finalitate şi fir narativ uneori satisfăcător, ba chiar lacrimogen de emoţionant. Ne place că ce vedem acolo e aşezat sau înţelegem mai bine direcţiile, perspectivele, oamenii, dialogurile. Dar în principiu e ceva la locul lui şi oferă o siguranţă. Ori rămîn împreună, ori nu, dar măcar ştim o treabă. Nu-i mare tragedie. După generic oamenii dau stop, dar personajele continuă să-şi trăiască viaţa minunantă.

Eu nu m-am mai gîndit ce-o fi făcînd acum Baba din The Ladykillers sau cum s-a simţit după ce a donat 1.6 milioane de euro unei Universităţi – şi aşa am şi deconspirat filmul, pentru că în mintea mea m-am liniştit cu privire la ficţiunea (realitatea) ei.

Pe cînd în viaţa reală nu e nimic aşezat şi nici la locul lui. Singura direcţie e cea proprie, iar dialogurile nu ne ies niciodată aşa cum ar trebui. Ori nu găsim cuvintele ori accentuăm greşit ori facem pauze interminabile ori avem noduri în ficat şi-n gît şi adio mesaj ori ne blocăm pur şi simplu şi ne uităm ca vitele. Dacă nu rămînem împreună bem pînă unităm de noi – poşircă pt că nu am luat încă salariul, iar dacă rămînem realizăm după 3 ani (căci deh, cam atît durează povestea) că numaieştipersoanadecaremamîndrăgostit. După generic la noi vine moartea, dar aia pe bune.

Ei bine, de aia-mi plac filmele. Pentru că pot să cred. Cu uşurinţă, uneori dusă spre idioţenie clară, în cazul unora dintre ele. Şi-mi place să mă las prostită un anume timp din realitatea mea de ficţiunea lor. După care mă zbat să aplic în viaţa reală un dram de ficţiune. Caut vraja, unghiul perfect, lumina la 45 de grade să evidenţieze anumite trăsături, muzica perfectă care nu se aude numai în mintea mea, ambianţa, dubla bună, cuvîntul care să taie răsuflarea, mişcarea de aparat care să surprindă gestul, ochii… ochii… şi… stop!!!

Nu pot. Nu-mi iese. Nu mă pricep. Sunt stîngace. Părul meu nu e proaspăt spălat. Ah, vina bat-o vine. Mă uit pe pereţi. Zi ceva! Nimic. Îmi pare rău. Şi totuşi… nu poate fi atît de greu. Da. Mai bine. Nu. Şi. Nimic. Cred că o să-mi fie dor să-ţi aud vocea. Sau poate nu e atît de greu. Închid ochii. Pleoapele atîrnă grele pe chipul întristat subit. Fade in negru. Fin.

Viaţa mea (să dea naibii) nu e niciodată ca-n filme!

>.<

Mîine de dimineaţă părăsesc acest oraş. Ne vom citi luni.


O emoţie reală face cît o mie de fantezii

High Fidelity rullez big time, chiar dacă am văzut numai jumate de film. Jon Cusak a spus ceva care m-a tot frămîntat. Un mare adevăr despre fiinţa umană şi gîndurile sale.

Oamenii trăiesc în fantezii şi de cele mai multe ori aleg să trateze viaţa reală cu mare indiferenţă, ajungînd chiar s-o renege. Vorbea de o femeie nouă în viaţa lui. Cum că ea e o fantezie care-l fereşte de problemele cotidiene şi care-i poate oferi o sumedenie de momente remarcabile.

Femeia pe care o avea deja era prea reală, tangibilă şi căra cu ea un bagaj emoţional care implica şi diverse probleme sau chiloţi de babă din bumbac din care curg aţe. Spunînd asta a realizat că de fapt ceea ce are lîngă el este ce contează şi că şi fantezia odată devenind realitate poate să poarte în sertar cîteva perechi de chiloţi vechi.

Şi m-am regăsit în spusele sale. O lungă perioadă din viaţă am trăit numai în fantezii. Pentru mine viaţa reală era doar obligaţia de a deschide ochii cînd traversez, nevoile fiziologice, eventual ceva chefuri, în rest totul era proiectat într-o fantezie stupidă şi dorită cu ardoare. Am iubit un om timp de 6 ani. Pe ascuns, pe faţă, pe dos. Pe acest om abia dacă-l cunoşteam, dar pentru mine era fericirea, prinţul pe cal alb, omul care putea să mă atingă doar şi să-mi ia toate durerile, un nurofen de suflet, dacă vreţi.

În timpul ăsta am avut relaţii cu oameni pe care-i iubeam în viaţa reală cu tot cu problemele lor, cu nasul plin de muci sau durerile de măsele la 3 noaptea. Cînd nu-mi convenea ceva, ceea ce se întîmpla destul de des, închideam porţile palatului şi mă ascundeam în braţele fantomei mele.

Pînă să-l cunosc pe Puştiu am tot trişat în jocul iubirii. Abia pe el (probabil şi odată cu vîrsta) am reuşit să nu-l mai înşel cu imagini ale unor presupuşi sortiţi, abia pe el am decis să-l accept cu tot cu probleme şi cu găuri în şosete, cu mîini prea subţiri sau cafea prea dulce.

Şi-s total dedicată. Ceea ce înseamnă nervi de oţel şi probabil dureri mai mari, dar şi o iubire care poate muta munţi sau frînge demoni.

Şi asta e pentru toţi cei care încă-şi proiectează relaţii idilice, poveşti de amor ca-n filme, perfecţiune şi fericire maximă – la nivel de fantezie totul e posibil, la nivel de realitate toţi avem chichiţele noastre, dar asta nu înseamnă că o relaţie, o iubire sau o poveste nu pot fi remarcabile, memorabile sau chiar de vis.

Şi mi-e bine acum. Mi-e tare tare bine acum! Aşa că închideţi bine bagajele, aruncaţi pe geam fantomele şi trăiţi viaţa în minunea asta numită prezent, oricît de stupid, greu, prost, dureros sau tragic ar fi.

Hugs dragilor,

Şi dacă nu aţi văzut Merry Madagascar, chiar dacă a trecut Crăciunul vi-l recomand cu drag.