Tag Archives: regie film

Nuntă în Basarabia

Nu e nici critică şi nici cronică pentru că s-ar putea să se înţeleagă greşit. E vorba de senzaţiile pe care le-am trăit la Timişoara atunci cînd a început să ruleze filmul „Nuntă în Basarabia” de la emoţii şi pînă la senzaţia pielii de găină, gol în stomac, teamă, furie pe problemele tehnice…

Nap Toader aka Napoleon Helmis mi-e prof de regie şi parcă pe toată durata filmului am trăit alături de el aceleaşi emoţii. L-am recunoscut în fiecare cadru şi în fiecare replică. La final am zis-o cu voce tare: asta e amprenta lui Nap – un Logigan ascuns după un ghiveci.

E un prof mişto şi recunosc că mi-era teamă să-i vizionez filmul pentru a nu-mi influenţa respectul şi încrederea pe care i le acord.  Nu am văzut „Italiencele”, dar i-am recunoscut maniera.

Nu scriu aceste rînduri pentru a-mi ridica în slăvi un prof. Sunt multe prea selectivă ca să fac asta şi mai mult de atît, nici nu cred că proful are habar de blogul ăsta… so, ceea ce vine, vine din mine şi din entuziasmul că cinematografia romînească a luat o întorsătură şi că a apărut un film pentru oameni şi nu pentru premii.

Nap este contra valului şi s-ar putea ca unii dintre noi să nu fim pregătiţi pentru asta sau să avem aşteptări prea mari, dar eu parcă abia aşteptam să văd o comedie romantică romînească cu glume pe gustul meu şi cu o poveste cu care pot să mă identific.

Filmul nu se vrea să fie de festivaluri, ci comercial, aproape de spectator, de omul de rînd care nu a citit Kafka, ci care vine la cinema să se simtă bine.

E menit să distreze şi să atingă ici-colo nişte puncte şi de ordin politic – fraţii de peste Prut (aici m-a atins, eu fiind unul din oamenii care încă se întreabă de ce nu ne unim?), de relaţii interumane indiferent de naţionalitate şi de destin.

Mi-a plăcut ideea cu stop motion-urile potrivite cu cheia filmului. Una din scenele la care am crezut că pic de pe scaun a fost cu sîrba oltenească, dar am trăit şi momente de suspans şi emoţie (ruleta rusească sau cîntecul „aşa-mi vine cîteodată să dau cu cuţitu-n piatră pe care l-am cîntat tare odată cu personajele din film şi publicul din Piaţa Unirii).

Nu ştiu dacă v-am zis, dar Vlad Logigan este o mare „dragoste” de-a mea, deci m-a cucerit şi la capitolul distribuţie. Pe lîngă Vlad şi Tache Florescu a fost atracţia serii, chiar dacă a fost într-un rol secundar.

Şto! Mi-şto! Fuck Stalin! Cine e mai frumoasă – eu sau maică-ta? bucăţi din dialog.

Toate astea şi multe altele m-au determinat ca la final să aplaud şi să fluier frenetic.

Ce m-a debusolat la un moment dat a fost finalul care a fost unul fals.

Pe lîngă faptul că regizorul Nap Toader era plin de emoţii dupa proiecţie şi în timpul discuţiilor, proful Nap Helmis ne-a făcut să ne simţim (pe studenţii de la regie anul I) importanţi amintind că suntem acolo în public. Un gest simplu a însemnat pentru mine ceva măreţ şi emoţionant.

Cînd vine în Bucureşti promit să dau de veste. Fac lobby pentru filmul ăsta!

Enjoy!

*Mi-am făcut o supă şi mă pregătesc să zac.


acasă

Păşind pe peronul gării m-a lovit tristeţea întoarcerii care (se pare) că a fost mai puternică decît bucuria revenirii. A fost cel mai frumos! Timişoara este un oraş superb, deşi nu am apucat să vizitez nimic. Am intrat în inima ei ca un cetăţean de drept şi i-am străbătut străzile cu drag.

Nuntă în Basarabia rocks big time! Trebuie să scriu mai multe despre film. Demult nu am mai văzut un film care să mă emoţioneze atît de tare şi la care să rîd fără control, dar mai ales din care să preiau „citate” pe care să le folosesc în fiecare zi: şto, mi-şto!

Festivalul Timishort a fost şi el mişto cu tot cu problemele tehnice. Film, film, film pînă-mi amorţea fundul pe scaun.

Colegii mei de la regie şi Mera (hihi) au fost grozavi. Chefuri şi vodka în cămin, în paturi suprapuse pînă la crăpatul zilei. Clubul Bunker rullez! N-am mai dansat de o groază de vreme cu atîta pasiune.

Trenurile, of trenurile!

Back home. Moţăi şi încerc să mă readaptez deja cu gîndul la TIFF. Vom vedea.

Cheers,


fabrica de vise UNATC

sau fabrica plină cu dezamăgiri.

îmi place! îmi place mult. sunt cuprinsă şi prinsă de tot ce se petrece în jurul meu, dar mai ales în mine. m-am îndrăgostit de visul meu.

în fiecare zi cad în iad. şi mă frămînt. mă îndoiesc. mă sperii că nu pot. şi vreau mai mult şi mai mult. poate fi numită disperare. poate fi numită panică. ori iubire cretină. ori cum vrei tu, dar eu sunt captivă acestui joc al ielelor. iele mizere. iele drăceşti.

retrăiesc aceleaşi stări de altădată. pe vremea cînd credeam că nu-s sănătoasă psihic. că o iau razna. am realizat că de fapt, toate aceste „nebunii” fac parte dintr-un proces de umanizare sau de dezumanizare, dar că sunt fireşti. cu toţii le avem într-o măsură sau alta.

cînd sunt acolo mă pierd pe mine. habar nu am de ce. aş vrea să fiu altfel. mai puţin implicată. mai puţin din tot, dar nu pot. sunt un burete care absoarbe informaţii şi le rumegă şi le rumegă. le dau afară. le pun la loc. trăiesc într-o dezordine, eu cel mai ordonat om de pe planetă. mă frînge.

nu m-am gîndit niciodată serios dacă o să fac film după. ce fel de film. cum? unde? glumesc cu nonşalanţă pe tema asta. nu m-am gîndit pentru că mi-e frică. mi-e frică să nu fiu o ratare, un eşec, o pierdere de timp. bineiînţeles că şi tie ţi-e frică să dai greş.

problema e că aici nu se prea iartă.

nu sunt un geniu. probabil că aş vrea să fiu, dar nu sunt. sunt un om absolut normal. mai mult decît normal care a avut norocul şi voinţa de a intra pe un tărîm ce se vrea anormal, artistic, desăvîrşit, grozav etc.

mi se zguduie profund principiile. le adun de pe jos şi le strîng la piept ca o mama desfigurată de propriul copil.

cine sunt eu? azi…


another funky exam

Ăsta de azi fu penultimul. Am scris tooot. Asta ca replică la un exam la care m-am pierdut cu firea.

M-am întors la fenomenala oră trei. Mi-era dor de drumul pînă acasă în plină zi şi nu în posomorîta noapte. Şi chiar un miez de zi cu soare.

Am luat autobuzul spre un loc. Un loc unde cîndva primeam îmbrăţişări. Apoi m-am întors. Mi-am pierdut curajul. Nu pot acu’ mi-am zis parcă liniştindu-mă. M-am mozolit pe cizme. Şi m-am udat la degete. Am rîs de emotivitatea mea. Comportă-te ca la 24 de ani! Sunt o fire care se răsfaţă şi se prosteşte mult. Poate de aceea nu-s credibilă, uneori. Nu pot să mă dezic de firea mea, deşi în fiecare dimineaţă îmi spun în oglindă că azi voi fi schimbată. Voi fi serioasă. Voi fi din afară. Voi fi neutră. Voi fi dincolo.

Nu ştiu dacă-i tîmpenie curată sau inocenţă întîrziată, cert e că-s implicată. Ciudat, mi-s dragi toţi cei 16 colegi de şcoală (plus pe lîngă) şi mi-s importanţi. Ciudat, nu ştiam că am sufletul atît de cuprinzător. Ciudat, cu siguranţă îmi voi încasa la timpul potrivit şi dezamăgirile.

Ciudat că deşi am învăţat lecţia sunt tot aceeaşi. Oare cînd sau ce va trebui să mă determine să devin om matur?

Cade întunericul. Am să-mi păstrez momente pentru clipa crepusculară cînd cerul devine abia vizibil, cînd bîjbîi după lapte şi cînd Socrate îşi măreşte irişii. În antiteză stă zăpada gata-gata să se scurgă… e superb!

Încerc să mă revigorez. Să-mi dozez energia. Să sustrag seva din diverse zone. Încerc să mă mobilizez. Nu vreau aşa! Vreau altfel. Un altfel mai plin şi mai fericit! Mai vesel. Un altfel cu tine…