Tag Archives: roman

Igiena asasinului

Amelie Nothomb este o scriitoare de-o inteligenţă remarcabilă, asta pot s-o spun cu mîna pe inimă. La numai 24 de ani a scris un asemenea roman după care s-au făcut şi piese de teatru şi după care ar putea să se facă şi film. Noir, desigur.

Cartea însă… nu ştiu cu ce gust am rămas. Nu pot spune că mi-a plăcut enorm, dar m-a prins la un moment dat şi la final am rămas pe gînduri. Mi se pare plină de concepte şi concepţii şi probabil ar fi trebuit să-l citesc pe Celine mai întîi ca să o pot primi pe aceasta cum se cuvine.

Este vorba despre un scriitor premiat cu Nobel care pe patul de moarte acceptă să se întîlnească cu 5 jurnalişti. Pretextat Tach este un geniu! Dar pe lîngă asta este un om capricios, misogic, inteligent, sarcastic, dur şi mai este şi îngrozitor de urît. Ceea ce face ca interviurile să devină coşmar pentru jurnalişti.

Numai unul reuşeşte să-şi ducă munca pînă la capăt. Şi ca să vezi, e o femeie! Numai că nu învinge, ci (mi s-a părut mie) a fost învinsă chiar dacă s-a menţinut pe primul loc pe durata dialogurilor.

Mi s-a părut puţin feministă cartea, deşi una din discuţii avea legătură cu inutilitatea femeii pe planetă. Şi să ştiţi că avea argumente plauzibile. Este şi o carte despre iubirea supremă care vine automat la pachet cu moartea.

Cartea e mai mult un dialog. Un dialog dur şi tăios. Un dialog care mi-a plăcut, dar pe care nu l-am simţit aproape, fiind perfect în fiecare replică. Şi oamenii sunt imperfecţi… şi mie-mi plac oamenii.

Mi s-a părut o carte extremă, dar care merită parcursă pentru teoriile pe care le susţine şi pentru cei 24 de ani la care autoarea a putut să conceapă o asemenea poveste.


Arta conversaţiei te instigă la viaţă

Acest roman al Ilenei Vulpescu tocmai a ajuns la statutul de carte de căpătîi. Astăzi am reuşit să-l găsesc să-l cumpăr ca să fiu sigură că-l am mereu la îndemînă. Se găseşte la Universitate şi costă 30 de lei.

Am strîns coperţile între palme şi am închis ochii odată cu ultimul cuvînt al romanului. Au, mi-am zis! S-a încheiat aşa cum trebuia să se încheie cum personajul Sînziana Hangan ne-a obişnuit de-a lungul a 400 de pagini.

Ce să spun? O carte atît de intimă şi de gravă nu mi-a fost dat să întîlnesc pînă astăzi, parcă am pătruns adînc în viscerele conştiinţei. Nici nu ştiu cum s-o recomand mai bine. Nici nu ştiu dacă un bărbat ar putea s-o cuprindă şi să devină odată cu ea, dar ştiu clar că ar putea să desluşească multe priviri de acum înainte.

Ce este frapant este că este scrisă şi lansată în perioada comunismului şi că se vorbeşte pe şleau despre viaţă, neajunsuri, sex şi libertate. O femeie şi iubirile ei, deznădejdea, nevoile, lipsurile, visele, copilul din flori singurătatea, dragostea de pămînt romînesc, Mama, dorurile, amintirile… o viaţă de om.

S-a încheiat atît de trist şi m-a durut atît de tare să simt cum se sfărîmă în palmele mele destinul unui om, fie el şi de ficţiune. M-a durut pentru că şi eu sunt puţin din Sînziana şi toate femeile din lume pot fi.

Este cartea mea de suflet. Mă bucur că în sfîrşit pot să spun cu mîna pe inimă că am o carte preferată!


o viaţă de rezervă

Am terminat acum cîteva minute romanul „O viaţă de rezervă” scris de Jodi Picoult şi încă îmi trag nasul în urma plînsului.

Nici nu ştiu ce să scriu exact. Mi-a amintit oarecum de „Extrem de tare şi incredibil de aproape” a lui Safran Foer datorită personajului principal – un copil de-o inteligenţă admirabilă care reuşeşte să captiveze cititorul prin monolog şi dialog bine construit.

Povestea este a Annei, o adolescenţă de 13 ani care-şi dă părinţii în judecată pentru emancipare medicală. Ea a venit pe lume programată genetic pentru a o salva pe sora ei, Kate, bolnavă de leucemie acută.

Cartea este împărţită în tablouri individuale ale personajelor implicate în firul narativ: părinţii, fraţii, avocatul şi o fostă iubită de-a lui. Îmi place stilul acesta. Unghiul subiectiv al fiecărui personaj, deşi uneori devine previzibilă povestea. De apreciat talentul lui Jodi Picoult de a se juca şi experimenta psihologia mai multor personaje. O mai admir şi pentru documentaţia sa din diverse domenii: legislaţie, medicină, astrologie…

Este uşurică, dar destul de gravă la nivel emoţional. Ştiţi dramele americane la care plîngi fără să vrei? Ei bine, cam asta e, dar nu e de lepădat pentru că reuşeşte să trezească emoţii în cititor şi asta e mai presus de clişeele folosite de autoare.

Acum urmează să văd şi filmul: My sister keeper care bănuiesc că este la fel de emoţionant, deşi mă îndoiesc să urmărească firul narativ al cărţii.