Tag Archives: singur pe lume

Ghicesc în zaț

Mi s-a pus pata pe univers. Mi s-a pus pata pe lume. Ah, cu soarele ăsta nu fac decât să visez că-s pe plajă și ascult Temple of the Sun la infinit, chiar dacă nu înțeleg mare lucru din melodia asta. Ce-mi trebuie să înțeleg lumea? Ce-mi trebuie să înțeleg versurile, când ritmul îmi pătrunde prin pori?

Aș vrea să-mi bag picioarele! Să sufăr de miserupism cronic și să-mi înfing adânc mâinile-n buzunare. Cu pași siguri să mă îndrept spre incertitudini. Mă încăpățânez să sper că nu m-au părăsit iubirile, ci mă așteaptă cuminți într-un colț. Mă încăpățânez ca o proastă oarbă! Și-au pus toate palmele-n cur și s-au cărat într-alte locuri.

Beau cafele de una singură și arunc un ochi zațului. Poate un drum de seară, poate un party la cămin, poate o mână să-mi mângâie tâmpla, poate un trup fierbinte ca al meu, poate un înger să-mi spună povești. Zațul râde de mine și mă trimite să trăiesc naibii viața. Iar eu mă ascund mai tare de ea.

Oamenii nu înțeleg că-s afectivo-dependentă și labilă emoțional. Că am nevoie să știu că cineva îmi poartă de grijă oricât de independentă mă dau. Că mi-e mamă și tată și iubit și frate și soră și tot. Ei obosesc să mă tot aștepte să mă așez, iar eu îmi pierd repede credința în ei.

Am nevoie de un singur suflet pereche cu care să mă împart toată și pe care să-l ador. Un suflet cu care să mă plimb aiurea prin soarele ăsta atât de frumos și cu care să plâng fără jenă…

 


Ignoranţa

Vremea asta mohorâtă şi frigul cer mai multe pături sau îmbrăţişări, după caz.
Dacă-ţi văd ochii nu mi-e dor, e doar o dulce dezamăgire, o apăsare pe piept, o senzaţie de gol.

Vremea asta mă înghesuie în unghere căutând căldură. Aprind o brichetă şi realizez că o flacără aşa de mică nu poate aprinde decât o ţigară şi nu suflete. Nu-i nimic, strâng lemne pentru focul meu de tabără.

Nu am locul meu, parcă-s într-o caravană. Instabilitatea mă doboară, eu persoană fixă. Readaptarea la o altă lume necesită mai mult efort decât mi-am imaginat. Mi-e pus la încercare cel mai aprig defect: intoleranţa, pe care trebuie să-l transform încet şi delicat în toleranţă… şi în răbdare.

Mă învârt în loc. Între patru pereţi. Cunosc tavanul mai bine ca oricine. Şi un anume punct de pe fereastră. Piruetele nu mă ameţesc, ci mă ajută să uit. Măcar pentru o clipă.

Mi-am strâns păturica. Mi-a rămas un petec, dar e doar al meu. Mai primesc foarte puţini pe petecul meu şi de data asta îi oblig să se descalţe. Cu ei mă simt bine şi-mi permit să fiu şi tristă şi veselă, deodată.

Cel mai trist din tot ce mi-e menit să trăiesc este că mi-am pierdut capacitatea de a mai crede în suflete. În cele pereche nu mai cred de multă vreme… şi mai trist decât atât este că mi se tot confirmă că oamenii nu ar trebui să creadă într-un astfel de miraj. Suntem născuţi să fim singuri.

Construiesc ziduri.