Tag Archives: singuratate

Saturday night mood

Azi n-a fost o zi bună. Cu o ușoară durere de cap, de după o noapte zbuciumată, am purces în ceea ce urma a fi o zi normală, caniculară, dar în limitele cotidianului.

Nu numai că durerea de cap s-a acutizat și am simțit că un cuțit cu lamă groasă îmi sparge craniul și îmi scormonește-n creier, ca mai apoi să mă lovească-n măsele și după ceafă, dar când am ieșit din scara blocului am văzut negru. Pe tot drumul spre Grill am văzut pete negre. Am crezut că o să leșin, ceea ce ar fi fost o experiență nouă pentru mine, dar nu una pe care să-mi doresc să o trăiesc de una singură pe stradă.

Am băut o limonadă extrem de bună, până în momentul în care m-am înecat c-o bucată de lime și am crezut că mor acolo, la masa de lemn. Nu cred că am mai pățit-o vreodată în halul ăla. Mi-am revenit cu greu, ușor panicată. Desigur, durerea de cap persistă.

Ajunsă acasă am mâncat numai fructe. Cu grijă să nu mă ia dracu. Durerea de cap n-a încetat. Am luat și nurofen și calciu, am băut trei căni de ceai, m-am uitat la un lung metraj și câteva episoade din two and a half men și ea-mi este încă aproape.

Am senzația că mă sufoc. Am nasul înfundat și gâtul inflamat. Înghit cu grijă cireșele, ceaiul, apa și chiar și saliva. Ușor paranoică, am senzația că și amețesc dacă merg până la baie. Și mă abțin, iar când mă ridic grăbită, chiar amețesc.

Știu că unii sunt la mare, alții la munte, alții în centru vechi. Treaba voastră, aș putea să vă invidiez, dar n-o fac. Mi-e teamă să nu mă plesnească o karmă peste ceafă, să mă doară și mai tare. Așa că stau potolită. Aș fi vrut să ies să mă plimb undeva unde e răcoare, dar mi-e cumplit de lene.

Nu scriu nimic, dar coc povești. Pe canicula asta se umflă de n-ai văzut.

Nu știu ce-o să fac cu viața mea. Nici cea virtuală și nici cea reală. Voi ce părere aveți? Am nevoie să comunicați cu mine, mulțumesc, mă simt singură. Oau!

 

hugslovepeace
>.<


L’enfant terrible

M-am dus la vânzătorul ambulant de vată pe băț roz-mov-verde-albastră și i-am cerut cea mai mare și pufoasă tentație pe care mi-o poate oferi. Pe lângă imensitatea multicoloră mi-a dat și un măr glazurat cu zahăr ars și niște șampon într-un tub cu imaginile șterse, cică să mă ocup să fac baloane. A zis că gumă turbo nu mai are, iar cip cip-ul e pe sfârșite și o să fac multe carii. I-am plătit cu frunze proaspete, am zâmbit ștrengărește și m-am dat mare în fața plozilor din jur.

Nu m-am abținut și-am șterpelit de pe taraba femeii cu păr portocaliu și salopetă din reiat kaki, o acadea. Am început să cânt țopăind căprește: I wanna suck on your lollipop, ta na na na nam. O tanti cu părul alb ca varul m-a oprit, m-a bătut pe umăr, mi-a zis ntz ntz dând din cap și mi-a tradus la ureche ce înseamnă acest vers. Am scăpat acadeaua pe asfaltul găurit din care ies (ciudat) fire răzlețe de iarbă, aceasta s-a făcut țăndări și-am fugit oripilată.

Un nene cu o pălărie fistichie, pleoștită pe-o parte, strigă în gura mare: nu dați banii pe prostii, faceți poze la copii. Colorata azi e gata. Normal că m-am apropiat de el și m-am zgâit vreme îndelungată la toate fețele alea din poze. Toți râdeau cu gurile până la urechi ori în cârca părinților ori călare pe-o căprioară cu un ochi lipsă ori pur și simplu direct la mine. M-am dus la nenea fotograful (am aflat între timp numele lui), dar mi-a zis că nu face fotografii copiilor singuri. Am ridicat din umeri. Mi-a explicat că e ilegal. Am ridicat din nou din umeri.

Am făcut doi pași ușor bosumflată. M-am uitat în jur la persoane cu care aș fi putut pretinde că-s în cârdășie, doar-doar mă prind și eu în poză. Nimic. Până într-un moment când o familie cu un copil, cam de-o seamă cu mine, se așează zâmbăreață la poză. Când să facă aparatul clic, am sărit și eu pe lângă ei. Mi-a ieșit jumate de corp, puțin șters, dar am râs cu gura până la urechi. După ce am luat poza am realizat că-mi lipsesc cam mulți dinți și poate pentru o vreme ar trebui să zâmbesc cu gura închisă.

Am burta plină de dulciuri. Probabil că în stomacul meu s-a înființat o fabrică de bomboane. Și în buzunarul drept stă amintirea mea de azi. Probabil că ei au ajuns acasă și se uită împreună la desene animate.

Eu am să mai zăbovesc o vreme pe aici…

Foto

HugsLovePeace
>.<


Ciocolată amăruie și cafea cu zahăr brun

Being single it’s our default setting.

Una din marile temeri ale unui om este să fie singur. Știu, este aproape imposibil să supraviețuim fără nimeni în Univers, avem nevoie să socializăm, să iubim, să ne pupăm, să comunicăm, să ieșim în cluburi, dar nu înțeleg de ce oamenii fug de momentele lor de singurătate?

Pe de altă parte, nu cred că există acel cineva menit să fie al tău. Îmi pare rău dacă sună pesimist, dar chiar nu (mai) cred asta. Cred că există o mulțime de variante și tu ai dreptul să cauți și să o alegi pe cea care vine în conformitate cu dorințele și emoțiile tale. În momentul ăla. Dacă reușiți să depășiți crizele de 3 ani, 6 ani, 9 ani, ei bine, v-ați găsit you lucky bastards!

Dar acel om construit pentru coasta ta și pentru perfecțiunea întregirii… neeeaaah. Și nu zic asta pentru că de fiecare dată când am găsit unul am zis: clar, e pentru mine, ci pentru că realizez că atunci când iubirea coboară din imaginar în real și se transformă în experiență propriu-zisă, lucrurile se complică. E vorba de oameni și oamenii-s capricioși.

Ce mă dezamăgește enorm atunci când văd cupluri este că nu au încredere unul în celălalt. De parcă sunt într-o competiție. De parcă trebuie ca unul singur să aibă dreptate și să iasă învingător, când de fapt ei sunt acolo în relația aia. De parcă celălalt încearcă să-l calce pe cap și să-i facă rău, să-l schimbe, să-l certe, să-l critice… când de fapt e vorba de doi și amândoi ar trebui să fie în tandem și că caute binele lor atât împreună, cât și separat.

Da. Acum sunt în afara cercului și poate mi-e ușor să trag concluzii și să să teoretizez, dar nu trebuie să fie ușor? Adică nu-s atâtea lucruri grele și nasoale în jurul nostru, de ce și relația trebuie să fie parte din ele? Cred că în momentul în care devine greu de trăit atunci trebuie să te cari pur și simplu, fără regrete, fără tentative de resuscitare. 

Dintr-un film, am prins asta: bărbații înșală atunci când nu se simt utili, femeile atunci când nu se simt iubite. Eu zic că e vorba de curiozitate și apoi intervin alte motive. Cert este că înșală și dacă mai demult credeam în dreptul suprem asupra ființei iubite acum nu cred în monogamie.

La mulți ani, vouă, dragii mei G.!

Și să aveți Sărbători Liniștite, nu vă stresați cu mâncăruri și curățenii, ci mai bine aveți grijă de sufletele voastre. Ah, și bucurați-vă! Hristos a Înviat!

HugsLovePeace
>.<


…don’t you leave me

Azi m-a durut pieptul pentru câteva secunde. Pentru că se simte singur.
A fost puțin, scurt, intens, ca un junghi menit să-mi amintească.

Apoi am bătut din picior pe melodia asta, dar nu am luat-o la goană pe străzi și nici nu am plâns cu isterii. Nu m-am tăvălit pe asfaltul înghețat, ci am bătut din piciorul drept aproape calm, pe lângă ritm, mimând versurile. Nu am sunat pe nimeni să mă victimizez. Oh, mă uit în geamul autobuzului, am crescut mare.

O floare cu mai multe nuanțe de albastru și alb strălucitoar, cu frunze ondulate de un verde crud, cu petale moi și gustoase, cu irizații în formă de fluturi se ofilește cu fiecare zi. Îi mai cade o petală, se mai îngălbenește o frunză. Se veștejește și se transformă în smoală lipicioasă și greoaie. Ca o ciumă care învăluie sufletul. Ca bubele dulci care apar pe buzele nesărutate la timp.

Sufăr de lipsă acută de flow și parcă-mi pare că mă apasă o criză depresivă de ordin minor care se va diminua odată cu venirea primăverii. Nu mă pot motiva să fac orice. Inerția mă împinge să apăs play să mă uit la seriale, deși privesc în gol și mintea mi se oprește brusc. Nu mă pot apropia de cursuri pentru că-mi vine să vărs. O durere de cap se tolănește nestingherită, de câteva ore bune, dezastru pe birou, oja roșie e plesnită pe unghii și poftă de tutun. Am teme de scris și nu pot articula nici măcar un titlu. Nu mă pot gândi decât la ziua în care mă urc în tren și plec.

Dacă-mi fac cărare pe mijloc se poate observa cu ușurință un smoc de păr alb. Nu-i bai, există vopsea roșie care mimează fericirea. Sunt atât de bestie încât îmi reprim orice fel de sentiment de dor. Cum mă ia cu fiori cum îmi iau figura la șuturi. Cu siguranță fac parte din categoria masochiștilor care s-ar biciui singuri.

Și ca să fie ca-n filme mi-ar plăcea ca seara să se desfășoare așa. Eu inertă în canapea, prefăcându-mă că scriu teme. O poftă acută de tutun. Mă suni. Ai luat două cafele de la mec, dar s-au răcit până ai ajuns la mine. Și mi-ai luat și mizeria aia de plăcintă cu vișine. Cobor. Bem cafelele, mânc plăcinta, fumăm țigările, mă ții în brațe, eu mă plâng că mi-e frig. Îmi spui c-o să fie bine și eu o să te cred pe cuvânt. Ne strângem tare. Plecăm fiecare acasă. Cu un zâmbet pe chip.

Realitatea e asta: inertă în canapea, scormonesc după motivație și încropesc două proiecte. fac sport. iau cina (2 morcovi și un măr). fac un duș. mi-e frig. beau cafea. citesc. apoi citesc karenina. mă enervează. dorm. nu visez nimic. nu schițez nimic.

 

HugsLovePeace
>.<

 

 


Nu port umbrelă

Stăteam de 15 minute, udă leoarcă, în stație la 135, jos pe banca umedă.
În căști aveam asta, venită aleatoriu în acel moment.
Privind în bălțile gri am văzut chipurile oamenilor din jurul meu.
Nu am avut curajul să ridic privirea, ci am contemplat tristețea din cotlonul meu.

Nu am înțeles niciodată oamenii și totuși i-am iubit.

Nu-s un om trist, dar uneori o dau în dramatisme. De obicei debordez de veselie, chef de viață și umor, dar cu toții avem zile mai puțin bune, nu? Asta nu înseamnă că nu-s un om vesel, ci înseamnă că prefer să tac în mine.

Îmi place ploaia, mai cu seamă cea de azi, caldă și moale, deasă și nebună. Mi-ar plăcea și mai mult s-o împart.

E una din zilele acelea când mă simt bine să nu știu, când mă simt bine cu certitudinea că nimeni n-a murit de dor, când plouă și zâmbesc de la geam c-o cană aburindă de cafea. E una din zilele acelea când mi-e bine singură și când nu mi-e teamă de asta.

Oamenii renunță după ce obțin ceea ce doresc.

Se aplică aici teoria fructului interzis care-și pierde farmecul când devine accesibil. Oamenii sunt mai atrași de lucrurile complicate pentru că astea îi fac să freamăte, pe când cele simple sunt atât de ușor de avut și de consumat. Oamenii își pun brațele la piept și privesc de sus, apoi își fac bocceluța, sting lumânarea c-o suflare curajoasă, zăvorăsc ușile și pleacă… uită însă că în urma lor rămâne tot timpul cineva care privește la fereastră.

Privesc pe fereastră în grădinița din fața blocului.
În locul salciei copilăriei crește alta. Se satură de apă.
Privesc ferestrele vecinilor obosiți de atâta ploaie.
Este frumos…

 

HugsLovePeace
>.<

 


I just wanna feel again

Poate că viața care se scurge în viteză prin venele mele nu este suficientă ca să-mi pulseze iubirea-n cord. Și mă simt obosită de parcă-s pionul principal pe-o tablă de șah a refugiaților secolului vitezei. Alerg, abia respir, alerg alerg alerg și știu că la final nu rămân decât cu epuizarea.

Nu știu când s-au rupt toate. Nu știu când le-am frânt între degete și când le-am presărat atât de departe de mine. Nu știu când la ultima piruetă m-am trezit singură pe ringul de dans. Nu știu când nimicul s-a transformat în ceva atât de pregnant că e deja stare de fapt. Nu știu când m-am trezit singură în camera mea veche și totuși renovată.

Refuz să devin moale. În momentul în care cad pradă sentimentelor nu rămân decât trista cu batista mereu la purtător. Așa că mai bine tac în mine. Tac cu privirea-n gol. Tac și-n minte-mi cânt câte un vers.

Vine iar luni. Și o să vină alte sute de zile de luni. Și nu știu câte-mi voi aminti din ele, dar știu sigur că-mi voi aminti că în toate aceste nopți am fost singură și că tu, poate la doi pași de mine, te gândești la același lucru. La câte seri de duminică ai petrecut fără mine…

 


Face a la mer

Într-una din nopți voi lua jurnalul acesta și-l voi citi pe tot! Este ca o temă a recunoașterii. Și nu știu de ce am impresia că ciclicitatea evenimentelor face ca eu să revin mereu în punctul în care sunt acum. Și că tot ce am scris cândva se tot repetă la infinit, doar că primește alte forme de exprimare, însă esența rămâne aceeași.

Ieri am fost o fiară și toată ziua am alungat oamenii din jurul meu. Și am reușit, pentru că oamenii sunt slabi și cedează ușor, îmi întorc spatele și pleacă. Ce-i drept, nici eu nu aș fi rămas. Vorba lui Dara: da, oare de ce să mai stea?

De fapt eu nu știu ce vreau.

Ah, se strigă mare în wk! Adică strig eu. Și s-ar putea s-o împart.


firestarter şi pisoii orfani

Apar momente în viaţă cînd trebuie să decizi. O decizie grea, apăsătoare. Cuvintele ies atunci cînd cumpăna frînge raţionamentul şi cînd berea ajunge acolo unde trebuie. Şi trebuie să te iei la trîntă. Cînd cu inima, cînd cu mintea… că greu le aduci la acord.

Şi te frămînţi. Dacă în filme totul pare easy like sunday morning, ei bine în realitate lucrurile stau altfel. Însă ce spun eu? Am încasat-o cu to(n)ţii la un moment dat. Cu vîrf şi îndesat pînă la lehamite.

Poate dacă aş pleca lucrurile s-ar rezolva. Depărtarea, ochii, uitarea. Ar fi o uşurătate a fiinţei cu care aş empatiza. Însă eu din realitate, cu mine proiectată în eter ne întîlnim numai  la nivelul ideal. Şi idealul s-a şters demult din vocabular.

Leg cuvinte alandala. Cine mai foloseşte alandala în exprimare?

Leg vieţi şi idei şi nimic de fapt nu se leagă. Nodurile mele se desprind la prima adiere de vînt. Sunt fragilă. Poate dacă o recunosc acum mîine am s-o reneg cu vehemenţă.

Am fost instruită să mă cred şi vreau puternică şi nu mă pot delăsa de mine însămi. Pentru că dacă pici (în Universul ăsta) eşti mizerabil. Şi nu suport mediocritatea. Nu suport să fiu jos. Niciodată nu am suportat să fiu călcată pe cap.

Şi ajung la vechile şi nemuritoarele întrebări care-mi bîntuie pînă şi subconştientul. Cine sunt eu? Care mi-e fericirea mea?

Da dragilor, sunt tristă de nu mă văd. Şi dacă n-o arăt nu înseamnă că nu mă apasă.

Am fost la tata şi nu am fost capabilă nici măcar să plîng. În schimb am vorbit tîmpenii şi-am şutit un mănunchi de iasomii să-i pun în vaza improvizată a mormîntului. Şi ştiţi ce-i mai trist? Tata nici măcar nu ştia că eu iubesc iasomia… şi mi-e dor de el de simt că înnebunesc. Sunt o proastă!

Sunt o hipersensibilă şi-ar fi bine să mă obişnuiesc cu asta.

Am chef nebun să scriu lucruri pe care mîine o să le regret. Şi pînă la urmă de ce să-mi pese? Cataloghez viaţa în alte sensuri. Ale mele. Şi-mi place să mă ghidez după mine şi atît. Poate dacă mă uit în urmă reuşesc să mă sperii de imbecilitatea proprie. Şi poate peste alţi 5 ani o să mă sperie imbecilitatea de acum.

O să fie lung şi insensibil ca o moarte de cancer. Dureroasă şi odioasă.

Mi-e silă de existenţă. O, dar ce silă!

Şi ştii de ce? Pentru că n-o pricep. La niciun nivel. Şi cum spunea sufletul meu pereche, e greu să fii om. Pur şi simplu e al dracu de greu şi parcă uneori aş vrea să mă uit într-o letargie distructivă.

Delete.

Nu m-aş opri toată noaptea, dar scolioza lombară strigă la mine. E distrusă.

O noapte ca-n poveşti!

PS: Pisoii ăştia au nevoie de o familie!!!


nu mi-e dor de tine

Cînd te pierzi şi nu dispui de o busolă şi nici de cunoştinţe despre supravieţuirea în pustietate începi să strigi din toţi rărunchii. După cîteva ţipete îţi pierzi glasul. Nici ecoul n-are vreme să-ţi răspundă. E frig şi aburii îţi înceţoşează privirea. Te rîcîie pe gît. Orice spasm e durere. Atunci taci.

Mergi rătăcind prin întuneric şi singurătăţi. Alese. Nu te-a pus nimeni să te avînţi noaptea în pădurea. Ba chiar ai fost avertizat să nu pleci. Însă tu din orgoliu şi prea multă stimă de sine ai trîntit uşa brutal. Am rămas cu ochii căscaţi şi după vreme îndelungată am îngînat un firesc „drum bun”.

Te-ai rătăcit.

Normal că prostănacă din fire am pornit în urma ta. Te-am căutat zile în şir, ţi-am lăsat sute de panglici roşii prinse stîngaci de ramurile şubrede. Am sculptat în scoarţa copacului  mesaje de dor, dar tu nimic. Nu te-ai întors o clipă. Acum mi-e bine. Nu-ţi pasă, ştiu asta. Dar după multă vreme mi-e bine cu lipsa ta. Nu mai e gol şi nu mai e durere. Nu mai e încruntare. Nici măcar la a treia bere.

Şi pur şi simplu am renunţat. Am aruncat toate panglicile rămase. Şi am tăiat toţ copacii însemnaţi.

Cu asta îţi spun adio şi viaţă bună…