Tag Archives: situatii

3 gesturi care-mi vor rămâne

Era dimineață și mergeam la job. Am coborât la Victoriei și am urcat pe scara rulantă. În spatele meu un bărbat. Purtam o bluză decoltată la spate. Bărbatul a oftat de două ori și apoi mi-a respirat în ceafă. Am simțit aerul călduț pe coloană, pe omoplați, pe gât. A fost cea mai senzuală urcare cu scara rulantă pe care am trăit-o vreodată… nu știu cum arată, nu mi-am dorit să știu… rămâne misterul meu cu bărbatul care mi-a mângâiat spatele într-o dimineață.

D. e un coleg de la teatru. Îl știu de ceva vreme, dar niciodată nu l-am privit într-un mod anume. Ci ca pe D. colegul de la teatru căruia îi zâmbesc cu drag de câte ori îl văd. Ieri eram la tonomat așteptam paharul de plastic cu minunata licoare. El se apropie de mine, cu ochii mijiți, fără ochelarii de vedere. Ochi frumoși, albaștri. Mă salută. Îi zâmbesc, ca de obicei, cu gura până la urechi. Mă atinge cu brațul stâng, se apropie și mă sărută ușor pe gât, aproape de claviculă. Am înmărmurit. M-au cuprins fiorii. Am bolborosit ceva cu baftă la examen și am plecat aproape tremurând. De ieri pe D. îl voi privi altfel, probabil că-i voi zâmbi altfel… și asta pentru că într-o zi timidă de vineri, s-a apropiat de mine și m-a sărutat aproape de claviculă…

Noaptea trecută (am să te flatez, domnule) am plecat târziu de tot din Grădina Veronei. Cu C. Magheru-Unirii la picior, printre picuri. Probabil ca m-am cutremurat ușor, că C. mi-a dat bluza lui. Deși am refuzat-o, aproape cu un gest bărbatesc și cu un glas convingător, a insistat. Era caldă. Și era plăcută. Și mi-a dat și-o linguriță luată suvernir… merge de minune cu ce mi-a scris Intj la însemnarea anterioară.

Se leagă toate într-un fel sau altul…

Bună dimineața!
hugslovepeace
>.<


dinaltezileşialtenopţi

Ai observat că în momente pline de greutate cele mai simple lucruri (cum ar fi să respiri, vorbeşti chestii mărunte, gîndeşti) sunt practic imposibil de realizat? E o stîngăcie stupidă de parcă respiri pentru prima dată şi te poticneşti la inspirat. Şi gîndurile? Cum să nu ştii cum să gîndeşti? Cînd ele curg de obicei nestăvilite? Şi conversaţia despre codul calben sau despre cum ţara se duce de rîpă? E deja în noi şi porneşte fără s-o mai trecem prin filtrul raţiunii.

Numai că atunci eşti invalid. Virtuozitatea oratorică se duce dracului. Mişcările ample pentru a sublinia o credinţă se rup în două. Şi rămîi ca prostul în faţa unei situaţii. Intri în blocaj. Ah, poate în alte circumstanţe ai fi putut să… dar acum, cum să şi de unde?

Ajungi acasă şi repeţi secvenţa de mai de sus. Ce logoree te apucă. Ce tîmpenii debitezi în imaginaţia proprie unde cu siguranţă făceai faţă cu brio acestei situaţii. Suntem oameni. E normal să nu le ştim pe toate. E normal să ne blocăm şi să nu ştim să reacţionăm.

Cred că o atitudine sinceră scapă nevoia de a epata inutil. Poate un zîmbet, poate lacrimi, poate chiar nimic. Poate doar simpla prezenţă. Şi atunci cînd ieşim din constrîngerile sociale şi din convenţiile care ne-au obişnuit cu eroi şi cu replici din filme care salvează destine putem învăţa să respirăm. Ăsta e primul pas.

Nu m-am trezit zîmbind a primăvară. Ba m-am trezit cu mutra mofturoasă şi cu mirosul de spirt în nări. De teama medicilor dimineaţa mea a fost una de plumb. Am zapat ca o nebună. Nimic.. Pînă la apropo tv care m-a făcut să rîd şi să mă destind. Şi Xena. Clar, Xena rullez şi iese ca o adevărată războinică din cele mai de rahat situaţii. Şi mai are şi conştiinţa împăcată.

Am terminat Pădurea Norvegiană a lui Murakami. Am stat pînă dimineaţă. La final am închis cartea şi am privit îndelung în tavan. Şi ceva mă apăsa în piept, parcă regretul finalului. Ştiam încă de la primele cuvinte că m-am îndrăgostit, 300 de pagini mai tîrziu eram sigură de asta.

Voi ieşi cu rolele pe seară. Am nevoie să mă mişc.