Tag Archives: societate

dinaltezileşialtenopţi

Ai observat că în momente pline de greutate cele mai simple lucruri (cum ar fi să respiri, vorbeşti chestii mărunte, gîndeşti) sunt practic imposibil de realizat? E o stîngăcie stupidă de parcă respiri pentru prima dată şi te poticneşti la inspirat. Şi gîndurile? Cum să nu ştii cum să gîndeşti? Cînd ele curg de obicei nestăvilite? Şi conversaţia despre codul calben sau despre cum ţara se duce de rîpă? E deja în noi şi porneşte fără s-o mai trecem prin filtrul raţiunii.

Numai că atunci eşti invalid. Virtuozitatea oratorică se duce dracului. Mişcările ample pentru a sublinia o credinţă se rup în două. Şi rămîi ca prostul în faţa unei situaţii. Intri în blocaj. Ah, poate în alte circumstanţe ai fi putut să… dar acum, cum să şi de unde?

Ajungi acasă şi repeţi secvenţa de mai de sus. Ce logoree te apucă. Ce tîmpenii debitezi în imaginaţia proprie unde cu siguranţă făceai faţă cu brio acestei situaţii. Suntem oameni. E normal să nu le ştim pe toate. E normal să ne blocăm şi să nu ştim să reacţionăm.

Cred că o atitudine sinceră scapă nevoia de a epata inutil. Poate un zîmbet, poate lacrimi, poate chiar nimic. Poate doar simpla prezenţă. Şi atunci cînd ieşim din constrîngerile sociale şi din convenţiile care ne-au obişnuit cu eroi şi cu replici din filme care salvează destine putem învăţa să respirăm. Ăsta e primul pas.

Nu m-am trezit zîmbind a primăvară. Ba m-am trezit cu mutra mofturoasă şi cu mirosul de spirt în nări. De teama medicilor dimineaţa mea a fost una de plumb. Am zapat ca o nebună. Nimic.. Pînă la apropo tv care m-a făcut să rîd şi să mă destind. Şi Xena. Clar, Xena rullez şi iese ca o adevărată războinică din cele mai de rahat situaţii. Şi mai are şi conştiinţa împăcată.

Am terminat Pădurea Norvegiană a lui Murakami. Am stat pînă dimineaţă. La final am închis cartea şi am privit îndelung în tavan. Şi ceva mă apăsa în piept, parcă regretul finalului. Ştiam încă de la primele cuvinte că m-am îndrăgostit, 300 de pagini mai tîrziu eram sigură de asta.

Voi ieşi cu rolele pe seară. Am nevoie să mă mişc.


răutăţi gratuite şi oamenii

Cînd am filmat pe bloc locatarii (unii) s-au revoltat şi m-au dat afară cu urlete şi înjurături. Vecinul meu, Nenea Nicu, care este şi preşedintele blocului mi-a aprobat filmarea. Locatarii i-au sărit în cap, ba au început să acuze că ar fi primit mită de la mine să mă lase să filmez. Omul acesta mă cunoaşte de la 2 ani şi suntem prieteni de familie. Cît de idiot de trebuie să fii să faci astfel de acuzaţii false?

Am încercat să le explic cine sunt  şi ce vreau. Vreme de 20 de ani am locuit acolo în acel bloc împuţit, plini de oameni bîrfitori şi răi, plini de administratori binevoitori care şi-au făcut case şi conturi în bănci de pe urma plătitorilor de întreţinere, plini de ochi pe vizor la orice zgomot şi plin de jeg şi manele. N-a contat atunci. Eram acasă.

Am încercat să le explic cu calm şi diplomaţie că sunt studentă şi că ăsta e examenul meu. Că nu am venit să le dărîm blocului şi nici să joc sîrbe pe terasa lor, ci că sunt din nou studentă şi acesta este un proiect, că am aprobare de la Minister. N-a contat! Eu nu trebuia să fiu acolo! De ce nu m-am dus dracu în altă parte? Chiar dacă acolo e acasă.

Maică-mea plînge. Vecinul meu are locatarii pe cap. De fapt nu e vorba de mine. E vorba de oamenii care au furat o groază de bani din întreţinere şi fonduri de rulment. Locatarii sunt în proces. Nimeni nu a returnat niciun ban. Mama plăteşte furturile altora. E la zi cu întreţinerea. Nu am avut niciodată probleme cu niciun vecin. Nu am jignit niciodată pe nimeni. Nu am bîrfit, nu ne-a păsat. Acum, cînd am avut nevoie am fost tratată cu răutate şi omul care m-a ajutat este acuzat pentru că vrea să schimbe situaţia pentru că e corect.

Oamenii nu au vrut să înţeleagă adevărul. Efectul de turmă s-a instaurat imediat. Ce să vorbeşti? Poate cu o portavoce să te faci înţeles peste urletele vecinilor cărora oricîte explicaţii le-aş fi oferit tot nu voiau să înţeleagă că trăm în Romînia şi nimeni nu-mi dă o mînă de ajutor şi că sunt acolo pentru că nu am avut unde să merg în altă parte.

Oamenii sunt răi. Nu le pasă de absolut nimic. Nu au urechi să audă. Cel mai uşor este să jigneşti, răneşti, acuzi un om. Cu sînge rece şi cu lipsa de respect.

Mă gîndeam că dacă eram în altă ţară unde oamenii ştiu ce e ăla respectul şi ştiu ce e aia o facultate de film, ce e aia artă şi ce înseamnă să fii student lucrurile ar fi stat altfel. Dar din păcate se întîmplă aici. În ţărişoara asta secată de netrebnici. Şi cel mai rău este că e aproape imposibil de schimbat şi că trebuie să ne adaptăm sistemului şi prostiei pentru a supravieţui.


integrarea ridicolului absolut

„Ce harneală ai în tine!”  Să moară toţi fraţii mei de te-oi minţi” „Era o romîncă proastă”

Nu mă interesează cum se îmbracă sau ce muzică ascultă. Pot fi extra glam şi da, pot trece peste faptul că ascultă manele la telefonul mobil mergînd pe stradă sau în troleu. Pot accepta şi că vorbesc tare şi că sunt expozitivi în gesturi. Şi chiar pot trece şi pentru miros şi nesimţire maximă, dar sunt anumite lucruri pentru care nu pot să trec.

Pentru că se bazează pe şmecherie şi se iau de tine aiurea pe stradă. Cei mai cul şi şmecheri şi cu neamuri mari instaurează legi în şcoli, copiilor fiindu-le frică să meargă la şcoală fiind bătuţi şi persecutaţi de ei;

Pentru că fac copii cu carul şi-i apoi îi lasă de izbelişte. Viitori criminali blamaţi de societate, rataţi ai destinului care la 3 ani se cacă pe stradă fără nicio jenă (văzut cu ochii mei la Armenească) şi la 5 îţi fură cu neruşinare, privindu-te superior în ochi;

Pentru că au ocupat abuziv casele cele mai frumoase ale Bucureştiului şi dacă vrei să-ţi revendici drepturile rişti să fii ciopîrţit de cîţiva dintre ei care parchează cu scîrţîieturi de baştan în faţa casei tale şi coboară cu lanţurile strălucind în bătaia lunii. Casa sau viaţa? Cei mai puţin norocoşi o iau pe cocoaşă şi rămîn şi pe străzi. Pe lîngă asta, măcar de le-ar îngriji, dar nici de asta nu-s în stare, preferînd să spargă seminţe la colţ de stradă şi să se pişe în canalul de lîngă. Şi de aici porneşte furia şi paradoxul – nu fac nimic toată ziua, şi totuşi au bani şi maşini luxoase şi nunţi de miliarde şi stau în case fără să plătească o leţcaie, pe cînd eu îmi tocesc fundul pe băncile şcolii ca să plătesc 30 de ani pentru 2 camere în Berceni.

Pentru că s-au înmulţit şi mi-e frică. Merg pe stradă şi-mi strîng geanta cu putere, în plină zi. Nu pentru că-s îndoctrinată, ci pentru că le-am trăit pe propria-mi piele.

Pentru că nu am văzut niciodată unul dintre ei să perforeze bilet sau să-şi ceară scuze dacă te izbesc pe stradă – ba rişti să-ţi mai tragă şi una că nu i-ai făcut loc.

Pentru că bunul simţ nu există în vocabular şi pentru că noi suntem nişte romîni proşti, iar a fi romîn este o jignire.

Pentru că îşi iau statutul de proscrişi şi-l poartă cu fală. Pentru că se dau bătuţi de soartă, deşi fiecare se naşte cu capabilitatea de a alege. Pentru că sunt „ţigani” şi ei au maneaua în sînge şi ciordeala talent înnăscut.

Pentru că ei umblă cu teancul de bani după ce vînd telefoane furate în Obor. Printre telefoanele alea cu siguranţă era şi al tău şi al meu.

Pentru că ne fac de rîs mai mult decît ne fac mîndrii. Şi pentru că cei care ne fac mîndrii sunt prea modeşti să iasă în faţă şi ei nu sunt şi nu au fost niciodată ţigani.

Pentru toate cele de mai sus plus multe altele nu o să fiu niciodată de acord cu integrarea ţiganilor în societate: fie ei „orăşeni” sau cu fuste înflorate.
Numiţi-mă rasistă, rea, în urma evoluţiei umane, intolerantă… cum vreţi, dar eu am motivele mele puternice pentru care nu-i accept şi uneori îi urăsc pe  aceşti oameni.

Ştiţi de ce? Pentru că în primul rînd îmi provoacă frică.


plec pe lună

Mie chiar îmi place Smiley cu „Plec pe Marte”. Mi se pare că are o voce senzuală.
Nici însemnul de pe tricoul lui Cheloo nu mă lasă rece. White and Proud! Da, care-i problema CNA-ului? Sau problema ong-urilor care se sesizează din lipsă de activităţi mai bune? Se ştie că am o problemă cu ţiganii. Şi pînă în acest moment nu m-a convins nimeni că merită să fie integraţi în această societate şi-aşa tîmpită. Eu nu-i vreau! NU consider că mă merită. NU vreau să acord şanse inutile. Şi chiar aşept să mi se dea o „palmă” să-mi demonstreze un ţigan că merită respectul meu.

Şi da, toleranţa mea se opreşte aici.