Tag Archives: suflet

Colecționara de senzații

Eram o colecționară de suflete. Le-am strâns vreme îndelungată în organul iubirii. Le-am păstrat cu sfințenie să-mi țină de cald. Sau de dulce. Sau de roșu. Nu mai știu de ce.


Am devenit o colecționară de… senzații. Nu stiu cum, dar C. mă ceartă că am ajuns inimă de piatră, G. îmi impută lipsa acută a romantismului și I. îmi șoptește că n-am să mai pot avea relații niciodată.  N-am răspunsuri. N-am nici măcar întrebările.

Ciudat cum parcă într-o fracțiune de secundă m-am anulat. Comic și puțin tragic despre modul în care îmi iau tălpășița în miezul nopții doar pentru a evita ridicolul dimineții. O să ajung expertă-n fofilări.

Încă un drum bifat, încă o poveste consumată. Zâmbesc ștrengărește. Femeia din mine se fălește demnă, copilul din mine chicotește. Mă întreabă ce-o să se întâmple? Ridic umerii. Îi cobor la loc. Ronțăi un măr. Stau cu picioarele pe-o masă. Sorb o cafea. Amară. Îi spun că nu știu. Că pentru prima dată n-am o traiectorie anume, n-am un scenariu, n-am decât gânduri fierbinți de mare albastră și nisip moale.

Am fost. Și îndrăgostită, și romantică, și idealistă. Au rămas fărâme din fiecare… prin diverse unghere. Probabil ele vor fi resuscitate de omul potrivit sau de mine în momentul potrivit. Am fost și probabil că voi mai fi.

Există bărbați cu care n-aș putea vreodată să fac sex/dragoste. Există alții pe care i-aș iubi carnal dimineți și nopți la rând, a disperare. Există unii la care doar tânjesc, cărunți și însurați. Există unii pentru care port sentimente atât de materne încât aș plânge pentru ei de s-ar zgudui planeta. Și există unul lângă care odată și-odată o să mă așez și căruia n-o să mă plictisesc să-i sărut podul palmei.

Vă salut din mers.

HugsLovePeace >.<

Anunțuri

Mărturii culese din roua altora

Cămeșa de noapte e lungă până-n podea. A fost a bunicii. E groasă, de-un roz pal, găurită la gât – în dreptul claviculei. Mânecile-s largi și-mi atârnă mult peste încheieturi. O suflec șezând pe patul vechi ale cărui arcuri tresar la fiecare mișcare.

Mă trag spre margine. Plesnesc sub mine sunetele trezirii. Așternuturile sunt încă fierbinți și mă cheamă înapoi cu gheare lacome. Întind tălpile goale și le țin aproape de podea. Simt curenții în fiecare striație a pielii. Încet le lipesc de podea. Frigul mă electrocutează până în ceafă. E răcoare dimineața. Dar e o răcoare splendidă.

Fug cu pași rapizi prin casă. Cămeșa îmi fâlfâie și scoate zgomote fantomatice. Ies pe prispă și îmbrățișez dimineața. În bucătărie radioul este dat tare. Bunica clocotește ciorba în oale. Fug la robinet și arunc două căușuri de apă rece pe chip. Apoi scot un aaah! 

Mă umplu de viață.

Alerg cu pași mărunți în grădină. În urma mea rămâne o boare aurie. Sub tălpi las în urmă ograda. Deschid poarta dintr-o mișcare, ne cunoaștem de-o vreme. O iau pe cărare până în deal, aproape de nuc. Roua mi-a udat cămeșa, pesemne bunica o să mă certe și-o să mă avertizeze că răcesc. Pe chip se usucă apa. Tălpile mi se strâng și între degete prind fire lungi și verzi de iarbă dulce.

Mă întind și privesc formele norilor, obicei din copilărie. Văd o mie și una de chipuri sculptate de-a lungul timpului pe retina mea. La vederea unora-mi feresc privirea, de altele mi-e atât de dor încât le chem cu scâncete. În tălpi îmi stau drumurile petrecute la braț. În inimă-mi stau cele petrecute singură. Pe buze am cules roua altora. Gustul revine în unele dimineți și senzația de rece în tălpi mi-e mărturie că n-am trecut degeaba…

 

HugsLovePeace
>.<

 


pfff

Frecînd podelele am constatat că: oamenii nu ştiu să fie recunoscători. Le lipseşte bucata aia care să-i determine automat să aibă anumite sentimente. Ceea ce mă demoralizează într-un fel. Recunoştinţa să pornească din sine şi nu să fie ceva indus, ci să fie acolo şi să iasă la iveală atunci când celălalt e cam vraişte. Nu se poate. Individualismul e la putere.

Mie-mi place să fiu recunoscătoare pentru tot. Bănuiesc c-o mai dau pe lângă, dar încerc să mă revanşez. Miserupiştii nu vor asta. Nu vor nimic şi întorc spatele. Ceea ce e bine pentru cordul lor, nah, fiecare trebuie să ne păzim să n-ajungem ca domnul Prigoană la Urgenţe, dar parcă prea de tot.

Oamenii se sperie de sentimente. Aţi observat că mai nou fugim de iubire? O fentăm de frică şi ea oboseşte să ne tot convingă că e mişto cât e şi că nu moare nimeni de la niscaiva suferinţă, care nu e neapărat necesară pentru că există şi finaluri fericite. Eu nu prea cred în ele, deşi mă consider un om optimist. Mie nu-mi plac finalurile din principiu, că nu poate fi aducător de fericire acel ceva care se termină. Cum e cu fiecare bere. Se termină, a naibii!

Hardul meu extern e puţin spart. Socrate făcea tumbe şi s-a încurcat în cablurile din casa asta atât de strâmtă şi atât de scumpă. A făcut poc. Eu am plâns de teamă să nu pierd cei 600 de gb de informaţii şi apoi m-am calmat şi am devenit raţională. N-are nimic, trebuie dus undeva la unii deştepţi şi adus înapoi sănătos.

Am făcut o pauză. Am un deget tăiat. Mă doare spatele de la mutat dulapuri. Casa asta arată ca după bombardament, dar va ieşi la lumină. Sper să nu leşin într-un colţ între timp şi să ratez acest lucru.

De când am decis să fumez şi mai puţin, aş fuma într-una, eu fiind doar social smocker, deşi acum 10 ani le sudam de mama focului. În fine. Lungesc vorba că mi-e teamă de ce urmează şi mă ustură şi degetul.

Vreau să am 3000 de cititori în fiecare zi!!!  Şi nu vreau să scriu de sex. De sex scriu pe Şuete. Învăţaţi-mă voi, discipolilor, cum să ajung acolo sus.

Ah, mi-am făcut cont LinkedIn, acum trebuie să umplu spaţiile alea goale. Poate aşa îmi găsesc şi eu un job şi reuşesc să ajung anul ăsta în Barcelona. Ah, sper că nu m-aţi uitat. Caut job!!! Project sau part ca să mă duc şi la şcoală.

>.<


din priviri

privesc în ochi un om.

om care am crezut că mă poate iubi necondiţionat indiferent de cîte năzbîtii şi prostii pot face. indiferent de plecări şi veniri. indiferent de absenţe sau prezenţe. om în cîrca căruia m-am urcat ori de cîte ori mi-am sucit gleznele sau la coasta căruia m-am ascuns ori de cîte ori mi-era teamă. om pe braţul căruia m-am sprijinit mereu. om care mi-a întins nu o mînă, ci pe amîndouă. care m-a strîns cu forţă la piept. care m-a pupat acolo unde m-am lovit. care m-a certat atunci cînd meritam.

omul meu de suflet!

privesc ochii care credeam că mă vor iubi pentru totdeauna. aproape negri.

şi mi se sfîşie inima cînd văd că totul s-a stins…

mi-au rămas străini. şi mă simt neputincioasă.


din unghere prăfuite

Cîteodată aş vrea să mă evapor. Să fiu vapori mov. Să semăn cu sleiala verii. Cu încinsul asfaltului. Cu nimic şi să trec neobservată pe la tîmplele celor iubiţi. Să-i mîngîi. Să-i privesc în tăcere. Să le şoptesc ce nu vor să audă. Ce nu aud. Cu tac.

E una din zilele cînd te trezeşti cu capul cît o baniţă. Şi nu e numai alcoolul de vină. Nici răsăritul. Nici lipsa nisipului lipit de chipul transpirat. Şi nici vara copleşitoare. Sunt toate şi te apasă. Cuvinte, frînturi de vorbe aşezate pe cioburi de imagini se derulează în tropot. Stop!  Nu se opresc la nicio comandă. Şi vîrtejul ăsta mă epuizează.

Mă doare pieptul. Un pachet de ţigări. Deodată. Sudat cu poftă. Ţigara avea gust dulce. Nu am mai simţit asta pînă acum, dar imediat după o gură de vin alb, un fum umple gura de miresme de salcîm. Apoi fuga şi urletele şi „roxana!!!” cu gravitate în receptor şi verticalitate în contradicţie cu orizontal şi deruta. Clipitul greu. Evitarea privirii. Greutatea cu care ascult.

Dimineaţa inima nu mai ştie. Nici somnul nu-mi mai e somn. Aud. Văd. Sufăr şi acolo unde-ar trebui să fie bine. În vis.

Şi viaţa asta (a mea, pare-se) cum ar trebui s-o trăiesc? Prin mine sau prin alţii?
Dacă-mi permit s-o trăiesc prin mine primesc limite şi reproşuri, apoi interdicţii de a mai… dacă trăiesc prin alţii?


fără zbor, doar pămînt

Cînd a murit tata lumea mea a căpătat un alt sens. Atunci am decis că ori de cîte ori pic, îmi amintesc de ziua aceea cînd mi-am luat adio de la el. De momentul acela cînd s-au sfîrşit toate şi toate-au început. De sunetul pămîntului aruncat pe lemnul coşciugului. De acel strigăt pe care lemnul-l scotea la fiecare izbire de betonul cavoului. De strigătul meu disperat: mai stai!

Crucea lui în bătaia tristă a soarelui şi mai apoi plouată mi-a rămas povară pe umeri. Atunci am decis că n-am să-mi bat joc de viaţa mea, de fericirea mea, de sufletul meu.

E ciudat cum viaţa te izbeşte atunci cînd dai noroc cu moartea. Cum vine ea, şireată şi parcă-ţi zîmbeşte malefic mustrîndu-te că eşti uituc.

Şi de atunci caut motive să-mi întreţin starea aceasta de recunoştinţă care poate pare stupidă: bine că trăiesc! Pentru că, ştiţi, dacă trăieşti poţi face atîtea… în schimb dacă mori habar nu ai că lumea cealaltă sau posibila reîncarnare îţi pot oferi atîtea oportunităţi. Aşa că, mă bucur pentru acest simplu fapt, că trăiesc.

Mi-e dor de dragoste. De valsul acela pe acorduri de vioară şi pian care în tandem cu inima te îndeamnă la piruete infinite. Mi-e dor să simt cu fiecare por. Să fiu dependentă de-o privire. Să zac în agonia momentelor de despărţire şi să tresar la orice atingere. Mi-e dor să plîng din dragoste. Să cred cu tărie că nimic nu-mi va zdrobi ceea ce fluturii mei au construit cu atîta dedicaţie. Mi-e dor pînă şi de ce n-am apucat să trăiesc.

Mă uit în oglindă şi uneori nu mă recunosc. Nici de-a naibii. Oricît m-aş schimonosi, parcă tot nu-mi vine să cred că eu sunt cea din oglindă. Sau poate sunt doar proiecţia propriei mele minţi. Poate sunt cît o unghie în alte realităţi sau poate am ochii mov. Apoi încep să mă strîng cu putere să văd dacă mă simt. Şi da, mi-s eu, cea cu ochii umflaţi de plîns care se schimonoseşte de durere în oglindă.

Dar asta înseamnă că încă trăiesc. Că plîng de dor.


dacă plouă mărunt

… port sandale şi calc în toate băltoacele care-mi ies în cale. aşa mi-s. pe dos. un dos croşetat cu aţă roşie. nu cred în uitare. şi nici în iertare. se aşează lucrurile, cel mult le accepţi. le accept. dar mai mult, nu.

nu am curaj. nu mai am. aş fi vrut să vin să te sărut apăsat. pe gură. dar am stat cuminte prefăcîndu-mă că nu te văd. că nu mă vezi. mi-am imaginat gesturi, dar de fiecare dată cînd am simţit un impuls puternic am fugit. la baie. între patru pereţi. ascunsă.

azi a bătut un vînt greu. cea mai crudă senzaţie este de frig în păr. în loc de mîngîere să simţi frig. asta am simţit eu azi. şi nu am grăbit pasul. m-am autopedepsit pentru tot ce am pierdut în mod regretabil în ultimul timp.

nu există balanţe. le-am desfiinţat. am decis să-mi distrug şi conştiinţa şi să trăiesc egoist. cît de egoist pot. pentru că pînă la urma, într-un final, ajung în beznă şi acolo conştiinţa, sentimentele, iertarea… nu vor mai conta.

o să mai vină alte primăveri


…6 minute

Din pacate a trebuit sa asist la o inmormantare, se intampla pe 25… se inmormanta un suflet nevinovat… si totul s-a petrecut in doar 6 minute… 6 minute reprezinta consecinta celor 11 ( ale lui Coelho ).

A murit si a renascut acolo… iar eu am murit odata cu ea . Am ramas inmarmurita, iar cele 6 minute mi s-au parut o vesnicie, sentimente de vina alergau libere prin camere, lacrimi inchise in suflet se scurgeau pe trupul fara
vlaga . Am fumat mult in ziua aia si am vibrat odata cu ea la fiecare zgomot mai puternic si am simtit inca o data ca viata e nedreapta .

Totul s-a rezumat la o ora 5 intr-o zi mohorata de noiembrie . Cat de importante sunt 6 minute… e mult, putin ?
S-au pierdut… inocenta, copilaria… a gasit viata in adevaratul ei sens… lumea e haotica, habar n-are ea ce simtim noi, nenorocita ! Iar acea ora 5 in ziua de 25 va ramane vie in mine, in ea, in el…

Am asistat la inmormantare si nu am purtat negru conform traditiei, pentru ca acel suflet nu e mort, e doar intr-o stare anume gata sa revina printre noi cand ii va veni randul.
Si totusi… 6 minute?

Ce cacat…