Tag Archives: suflete ciopartite

Degradare morală și-o țuică fiartă

*din categoria ciorne (ianuarie 2011)

Am observat că relațiile dintre oameni sunt cam așa:

Frenezie și iubire sufocantă la început. Preaslăvirea. Perioada de asimilare a informațiilor despre celălalt. O perioadă de liniște și bine. Cunoașterea. Ajunsul în vârf (wow, rău de înălțime, wtf? cei doi se țin în echilibru și le iese perfect) și… declinul care vine deodată cu moartea pasiunii.

Paaaaaaac, relația se scurge ca un muc apos în miez de iarnă până face poc pe trotuarul care lucește înghețat. Adiiiii-io, cântau niște tineri acum o vreme, visul frumos s-a terminat.

N-ai cum să oprești această evoluție (care paradoxal presupune o involuție) firească. Pentru că așa suntem construiți. Aș vrea să mă prind care-i șpilul pentru că m-am săturat să tot atârn și să mă bată vântul agățată de nasul vreunuia/vreuneia care mă șterge din instinct. Nu, asta nu înseamnă că eu reprezint o relație (deși mi-ar plăcea să am drepturi depline), ci am făcut o analogie.

Intermezzo – instrumental  (poate sax)
În momentul în care doi oameni trec prin perioade dificile, cu siguranță au nevoie de ajutor.
Nu știu cine ierarhizează și cine știe câtă nevoie au ei, dar de obicei alegerea e simplă și bazată pe următorul criteriu: ai tendința să te duci spre cel care e mai evident în suferință. Celălalt care plânge în el și râde mecanic  în exterior se descurcă, are curul tare, și-a mai luat-o. Celălalt care se târăște pe asfalt și-și smulge hainele e mai slab, deci are nevoie de alinare mai multă.

Aș vrea să știu cum să fac să nu-mi pierd entuziasmul pentru oameni și nici ei pentru mine.
Aș vrea să știu care e rețeta succesului în relațiile dintre noi? Una universal valabilă pe care s-o aplic. Pentru că m-am săturat să privesc înapoi și să văd că totul e ok și să mă uit acum în jurul meu și să observ că, de fapt, nu e. Deci și ok-ul ăla a fost o iluzie.

Un uom
zice că, de la un punct, reușesc să le vad numai defectele și uit complet că mi-au plăcut chestii. Dar eu dau replica: ce fac atunci când defectele devin mai grele decât orice chestie care mi-a plăcut vreodată?

Cred că devin moralistă. Și demonstrativă. Ca babele alea care dau sfaturi de căcat. Știți ce? Eu nu fac nimic din ce-mi propun pentru că aici sunt analitică și pot să tai și spânzur. În realitate sunt o fricoasă, care preferă să se lase călcată pe cap decât să piardă oamenii. Și dacă-i lasă să plece sau le dă cu flit, înseamnă că are curul plin de bășici de la câte șuturi și-a luat.

PARTEA II (poate vioară)
Mă gândeam că doi oameni se împacă doar dacă vin cu variante upgradate. De fapt același uom se gândea, eu doar râdeam la imaginea variantei mele upgradate. Funcționează treaba cu împăcarea?
Voi să-mi spuneți… că eu alerg în cerc și mă împiedic de propriile-mi capcane.

Aș vrea să mă contraziceți. Să dați cu teoriile mele de pământ. Să mă călcați pe cap. Să-mi arătați cu exemple că nu e adevărat. Că există veșnicie, doar că nu mi s-a întâmplat mie. Aș vrea asta, pe bune!

Am revăzut 500 days of summer. Eu sunt și el și ea.

HugsLovePeace
>.<

Foto