Tag Archives: tata

Lumina pe pleoape

Eu plâng foarte rar. Și-s puțini cei care m-au văzut plângând.

Numără până la doi. Ah, cât ai clipi ai și ajuns, nu?
Numără până la doi cu 365.
Azi număr doi ani de când Sorela mi-a zis la telefon: vino acasă, a murit tata… și m-am dus.

Nu știu când s-a scurs timpul ăsta. Nici nu cred că are vreo importanță, cert e că s-a scurs. Eu m-am mutat înapoi acasă, în camera lui. Uneori uit că a existat vreodată. Nu mi-e ciudă de asta. Știu că e normal. Pățesc asta cu oamenii care-s vii, d’apăi cu cei morți.

Când încerc să mi-l imaginez nu-l văd. Văd doar umbre. Îi aud vocea, în schimb. Și am senzația mâinii lui pe creștet. Când venea dimineața să mă trezească să mă duc la școală. Sau mâna lui în mâna mea. Se încheie cu senzația de rece.

E urât să-ți vezi omul drag transfigurat, într-un coșciug. Mort. Cred că șocul pe care-l trăiești este realizarea că e ultima oară când îl mai vezi. Și atunci, fir-ar ea să fie de soartă, nu-l poți îmbrățișa ca lumea de rămas bun, nu-l poți pupa cu foc, nu-l poți conduce la ușă. Pentru că nici măcar nu-ți răspunde.

Azi se împlinesc doi ani. Nu am realizat decât târziu că azi este ziua.
A devenit atât de normal să nu fie, încât sărbătorirea plecării, se pierde într-o zi a săptămânii.

Din cauza lui sau poate datorită, habar nu am, voi fi tot timpul un puzzle neîntregit. Nu știu dacă asta e bine pentru că mă determină să caut bucata aia potrivită sau e rău pentru că (se pare că) nu există.

HugsLovePeace
>.<

Anunțuri

Observator uman

În fața mea o fiică ține de mână un tată. Vorbesc și gesticulează cu mâinile libere. Nu știu ce, am căștile, și oricum nu-mi pasă. Cei doi se privesc și-și râd. Se țin de mână mergând pe un trotuar prea îngust, iar eu aproape le suflu în cefe. Nici nu mă observă.

Îi depășesc să le văd chipurile, dar prind doar două profiluri senine.
Le-am zâmbit și eu.

Derulez propria-mi casetă. Și nu-mi amintesc mare lucru. O imagine poate indusă cu mâna mea în palma ta, acum 20 de ani.  Mama care povestea cuiva că nu dorm decât dacă mă ții strâns de mână. Perna albă apretată. E trist că nu-mi amintesc ceva vizual cu care să mă hrănesc. În schimb, mi-a rămas răceala mâinii tale legată de piept, o simt și-acum. Am închis ochii atunci, de spaimă…

 

HugsLovePeace
>.<

 


Hei tată, sunt eu…

Și nu am ce să-ți spun… Doar că aici ninge frumos și-mi place.
Au aprins luminile în oraș, oamenii zgribuliți și mohorâți bat din picioare să și le încălzească. 102-ul e același cum îl știi, doar că acum sunt și autobuze noi. Copiii sunt cei mai fericiți, patinoarele pline, gheață cât cuprinde și trafic care scoate câțiva peri albi.

Eu… cresc, nu în înălțime, ci în experiențe de viață. Probabil că ar fi fost frumos să-mi fii alături, însă nu te condamn pentru drumul ales. M-am împăcat cu plecarea ta și lacrimile s-au zvântat.

Nu te-am vizitat de multă vreme. Știi, nu-mi plac cimitirele. Poate doar în vizită la necunoscuți… să le citesc poveștile înșirate pe cruci, să le privesc fotografiile și să mă plimb absentă printre ei.

Îmi pare rău că nu am mai venit, dar nu știu cum se face că timpul meu nu e niciodată suficient. Și plus de asta nici n-aș ști ce să-ți spun, probabil ar fi același ritual de aprins lumânările și pus flori în vază. Tu nu-mi răspunzi, iar eu am obosit să vorbesc cu cimentul.

Oricum, ascult Scrie în stele și mă gândesc la tine. Nu știu dacă te ajută asta acolo unde ești, pe mine mă ajută aici pe Pământ. Nu vreau să mi te imaginez captiv în pământ, ci viu și frumos așa cum erai cândva. Iernile geroase când ieșeam la săniuș, mirosul de portocale din palmele tale și măiestria cu care făceai florile din coji, obrajii tăi roșii, râsul tău copilăresc și ochii tăi curați.

Hei tată, sunt eu… copila ta. Am crescut. Am devenit femeie. Am multe să-ți spun, dar aștept momentul când ne vom întâlni. Să nu cumva să ne plictisim unul în compania celuilalt…

Hei tată, îmi lipsești, dar a devenit obișnuință.

Hei… noi ne pregătim de sărbători. Sper că și la tine e lumină.

 


veşnicul dor

Nu am avut cel mai bun tată din Univers. Nici n-aş şti cum arată şi poate nici nu există.
Şi nici eu nu am dat pe afară de înţelegere şi bunătate în calitate de fiică.
Uneori am eşuat lamentabil şi nici măcar nu mi-a părut rău pentru asta.

Poate l-am urît pe tata. Adică sigur l-am urît cînd îmi făcea viaţa un calvar greu de suportat.
Poate am vrut să am alt tată, altă familie, alt statut şi tot aşa.
Poate am negat tot adevărul şi poate aş fi vrut să plec de acasă de miliarde de ori.
Ba mi-am şi făcut bagajul o dată. Dar am rămas.

Şi toate se şterg la a doua aniversare fără tine. Toate mă dor cînd scapăr băţul de chibrit să-ţi aprind o candelă sau cînd îţi las patru garoafe în sticla de plastic. Şi rămîne veşnicul dor în pustietatea acelui cimitir care te-a primit prea din timp. Şi mă aşez pe betonul încins de soare, plouat şi bătut de vînt. De cele mai multe ori îmi vine să mă întind poate îţi mai aud o dată bătaia inimii. Sau poate îţi mai simt mîngîierea în creştet. Sau rîsul. Sau zăngănitul lanţului de la gît. Sau sforăitul ăla care mă scotea din minţi cîndva. Sau orice.

Mă întreb de cele mai multe ori cum e treaba cu Raiul sau cu cealaltă viaţă. Şi mă întreb dacă eşti conştient acolo. Sau dacă îmbătrîneşti sau dacă arăţi ca în pozele cînd purtai tricou de marinar şi mă ţineai cu mîndreţe în braţe. Eu cît o lingură în scutec. Tu mă purtai ca pe-o zînă. Acolo sărbătoreşti ori sufletul tău hălăduie în neant. Ori e beznă?

Apoi încetez să mă întreb. Toate ies mecanic.

Nu mai simt că mă sufoc cînd realizez că nu o să te mai văd.
Ceea ce e bine.
Nici nu mă mai simt derutată.
Şi nici părăsită.

Mă simt în viaţă.

Şi da, tată, mi-e dor de tine!
De ochii tăi albaştri. De degetele tale groase pe care le moştenesc şi pe care le-am urît că-s masculine, dar pe care le iubesc acum.
De chipul tău frumos.
De părul tău cărunt.
De cum mă strigai „Roxi” şi de cum mă priveai cu mîndrie pînă mă deocheai.

Te văd în toţi bărbaţii cărunţi cu ochi albaştri pe care-i întîlnesc.

Şi tresar. Întorc capul, dar capul celălalt nu se întoarce după mine…


fără zbor, doar pămînt

Cînd a murit tata lumea mea a căpătat un alt sens. Atunci am decis că ori de cîte ori pic, îmi amintesc de ziua aceea cînd mi-am luat adio de la el. De momentul acela cînd s-au sfîrşit toate şi toate-au început. De sunetul pămîntului aruncat pe lemnul coşciugului. De acel strigăt pe care lemnul-l scotea la fiecare izbire de betonul cavoului. De strigătul meu disperat: mai stai!

Crucea lui în bătaia tristă a soarelui şi mai apoi plouată mi-a rămas povară pe umeri. Atunci am decis că n-am să-mi bat joc de viaţa mea, de fericirea mea, de sufletul meu.

E ciudat cum viaţa te izbeşte atunci cînd dai noroc cu moartea. Cum vine ea, şireată şi parcă-ţi zîmbeşte malefic mustrîndu-te că eşti uituc.

Şi de atunci caut motive să-mi întreţin starea aceasta de recunoştinţă care poate pare stupidă: bine că trăiesc! Pentru că, ştiţi, dacă trăieşti poţi face atîtea… în schimb dacă mori habar nu ai că lumea cealaltă sau posibila reîncarnare îţi pot oferi atîtea oportunităţi. Aşa că, mă bucur pentru acest simplu fapt, că trăiesc.

Mi-e dor de dragoste. De valsul acela pe acorduri de vioară şi pian care în tandem cu inima te îndeamnă la piruete infinite. Mi-e dor să simt cu fiecare por. Să fiu dependentă de-o privire. Să zac în agonia momentelor de despărţire şi să tresar la orice atingere. Mi-e dor să plîng din dragoste. Să cred cu tărie că nimic nu-mi va zdrobi ceea ce fluturii mei au construit cu atîta dedicaţie. Mi-e dor pînă şi de ce n-am apucat să trăiesc.

Mă uit în oglindă şi uneori nu mă recunosc. Nici de-a naibii. Oricît m-aş schimonosi, parcă tot nu-mi vine să cred că eu sunt cea din oglindă. Sau poate sunt doar proiecţia propriei mele minţi. Poate sunt cît o unghie în alte realităţi sau poate am ochii mov. Apoi încep să mă strîng cu putere să văd dacă mă simt. Şi da, mi-s eu, cea cu ochii umflaţi de plîns care se schimonoseşte de durere în oglindă.

Dar asta înseamnă că încă trăiesc. Că plîng de dor.


un fir subţire

ne ţine vii pe pămîntul ăsta. pentru unii firul se rupe devreme, pentru alţii tîrziu. nu e niciodată momentul potrivit de adio. nici pentru cel ce pleacă şi nici pentru cel ce conduce.

cel rămas îşi frînge palmele şi îşi freacă obsesiv genunchii. urmează ceva nemaiştiut. un drum cu un loc liber. gol. pustiu. încărcat de dor. şi plînge amar. de frică. de regret. de dor. lacrimile se îmbrăţişează în barbă şi cad împreună pe aceeaşi genunchi neteziţi.

cearcăne adînci. nesomn. tremurul bărbii. ochii roşii. privirea grea. negru. oglinda acoperită.

pentru noi ceilalţi e o palmă drept avertizare. deschide ochii larg. braţele şi mai larg. aleargă. rîzi. chiuie. bucură-te. fii încrezător. iubeşte. iartă. nu te întrista din cauza problemelor. găseşte soluţii. călătoreşte. ajută. ştiu. e greu. e greu să preţuieşti viaţa în fiecare moment trăit. de cele mai multe ori o scuipi a jignire.

şi da, unui om îndurerat cuvintele nu-i ajung. şi nici viaţa.

mă agăţ cu putere şi disperare de un fir subţire. se clatină în bătaia vîntului tăios de martie. mă ţin cu putere. mijesc ochii. încordez genunchii. nu mă las!

mîine se împlineşte un an de cînd tata a dat drumul firului. s-a prăbuşit în negură. uitarea nu s-a aşezat. resemnarea da.

marţi ne luăm adio de la un om extraordinar. un om minunat, bun, blînd. rămînem noi, datori să ne trăim viaţa aşa cum el nu a mai avut ocazia…


semn

… de la tata

poate pentru că se apropie anul.

poate doar pentru că mi-e dor…


gînd

by Alexuţucînd a murit tata cineva şi-a dat seama cît de mult însemn. ce valoare am. că îi sunt dragă. atunci nu am sesizat eroarea. şi am zis merci că eşti aici. cîteva săptămîni mai tîrziu mi-a dat cu flit.

cîteva luni mai tîrziu descos cuvîntul şi rezolv dilema. e nevoie să sufăr, să pierd pe cineva, ca tu să-ţi dai seama cît însemn?

acum tot ce sper este că ceilalţi oameni care au plecat să nu trebuiască să realizeze importanţa mea abia cînd mai pierd pe cineva. pentru că de data asta am prins şmecheria şi mecanismul şi nu mai cred o iotă.

era doar un gînd care mă macină de cîteva zile.

am ajuns în perioada furiei… de după. şi am început să consemnez la catastiful inimii lucrurile cele mai mărunte şi fără valoare. nu am nevoie să muţi munţii, ci să fii acolo. şi momentan nu ştiu dacă mai sunt capabilă să primesc pe cineva în locul gol. locul unde mi-e frig tot timpul.


dacă-mi poţi asculta

paşii care vin agale spre tine ce-ai spune despre mine? că-s mică în troiene mari.

e ciudat să vin în vizită într-un loc unde nu-mi deschide nimeni. să-ţi pun flori într-o glastră improvizată. să-ţi aprind lumina pe care s-o apăr cu palmele de vînt. să te salut şi să nu răspunzi. niciodată.

oamenii mor. cu ideea asta m-am obişnuit încă din fragedă copilărie. am rumegat-o şi am înghiţit-o cu ghionturi şi frici de întuneric. am refuzat să cred că oamenii mei mor. pînă au început s-o facă într-un mod egoist. acum e beznă şi am rămas cu întrebările mele pe buze. şi se întorc bumerang în mine. mă izbesc în piept şi-mi taie respiraţia. mă clatină. ochii se măresc. ecoul vibrează în trupul meu.

drumul pînă la tine e lung. de obicei zîmbesc prosteşte. sunt idioată că nu pot să-mi exprim dorul. aş vrea să vin odată şi să trîntesc poarta cu putere, să tropăi pe alee, poate să cînt vreo melodie cunoscută ţie, să mă aşez ca la picnic şi să stăm o zi împreună. eu să vorbesc non stop şi tu să mă asculţi.

în schimb vin cu paşi mărunţi şi rapizi şi plec repede. două cruci şi pa, tată!

oare la tine e zăpadă? e lumină? ţi-e frig?

aici e un frig de-ţi frînge oasele. nouă luni. cît un prunc într-un pîntec pur.

s-au rupt cordoanele. cînd moare cineva mor anotimpurile. plîng florile.

cînd ai murit tu a murit şi-o parte din mine. partea aia care te-a adorat cu inocenţă şi mîndrie.

mi-e dor de tine! în perioada asta veneai cu bradul ăla chel, dar mîndru şi ne pregăteam de sărbători. probabil discutai cu mami despre cadourile noastre. şi mă lăsai în fiecare noapte de ajun să dorm în sufragerie. crăpai uşa de la balcon să aibă moşul loc. îmi lăsai beculeţele-floare aprinse. şi îmi zîmbeai din tocul uşii. mă închinam cu ochii în brad şi aşteptam cu nerăbdare a doua zi.

dacă se întîmplă lucruri la tine acolo să ştii că aş fi fericită să ştiu că ţi-e bine şi cald şi sărbătoare


23 iulie

Azi ar fi trebuit să împlineşti 49 de ani, dar în schimb ai ales să mergi acolo unde e fără de vîrstă, fără de tristeţe.

La mulţi ani, tată!