Tag Archives: tata

ştii că ne putem folosi de cineva

Îl visez des pe tata. Unii pot spune că am depăşit repede momentul, alţii probabil că nu îşi pun întrebări deloc, dar eu… mie mi-e tare greu, mai ales că nu ştiu ce să spun despre asta.  E prima dată cînd am visat că e bine, cînd l-am visat viu şi rîzînd aşa cum era el odinioară. Pe tata l-am iubit cum n-o să pot iubi vreodată un om, cu respect, idilic, proiectîndu-l într-un viitor bărbat ce-mi va fi alături. De tata mi-e dor şi parcă mă frîng înăuntru pentru că ştiu că nu-l voi mai strînge vreodată de mînă. Gîndul ăsta mă sufocă, mă face să mă zvîrcolesc, să mă zbat să strig în depărtări, spre alte vămi. Parcă în mine e o vietate care ia poziţie de fetus şi trăieşte un coşmar şi aleargă în neant.

Nu m-a învăţat nimeni ce să simt cum nimeni nu poate ştii vreodată pînă ce nu pierde. Nu mi-a zis nimeni să fac în vreun fel sau să plîng mai mult sau să dau mai multe de pomană. Şi de aceea mă simt vidă şi placidă şi pierdută şi singură. Şi nu am cum să-mi răspund şi tot ce mă încearcă e teama. Şi aş fi vrut să ştiu de dinainte, să mă pregătesc în vreun fel, să-mi pun mai multe haine, mai multe scuturi, mai multe amintiri deoparte.

La şcoală la dirigenţie sau la sobă cu bunica nu se discută despre marile iubiri care vin deodată cu marile dezamăgiri,  nu se discută despre marile pierderi în viaţă, despre îngeri şi demoni sau despre energii şi spirite. Nu se discută de cele nevăzute, dar simţite.  Nimeni nu te învaţă cum să procedezi, ce paşi să urmezi, cum să eviţi sau cum să treci peste. Nimeni nu ţine prelegeri despre moarte şi despre viaţă, nimănui nu-i pasă să afle. Nu există un ghid, o carte, un om anume căruia să-i pui întrebări şi care să te mîngîie dojenitor pe creştet ca mai apoi să-ţi dea răspunsul. Nu există pagina 367 unde să deschizi şi să ai capitolul cum să uităm pierderea lui, nu există un dex sau un doom al problemelor.

Nimeni nu-ţi explică sensul lucrurilor sau valoarea sau puterea lor în timp şi spaţiu sau condiţionarea lor.

Cum nimeni nu te învaţă să minţi sau să înşeli, să te foloseşti de oameni şi să-i arunci, să furi şi să fii lacom. Cum nimeni nu te învaţă să uiţi valorile morale şi sentimentele, să uiţi poezia şi suflul vieţii, să uiţi ce înseamnă frumosul şi libertatea.

Şi de fapt cu ce naibii vii? Şi de unde-ar trebui să ştii rosturile? Şi cum ar trebui să suferi ca să nu te sleieşti de tot? Şi cum ar trebui să ai ochii cînd îţi înmormîntezi tatăl? Şi cît ar trebui să porţi doliu în suflet? O zi, o viaţă? Şi cît de des ar trebui să te gîndeşti? Şi cîte candele să aprinzi ca să nu te mai simţi vinovat că tu eşti viu şi el nu e? Şi peste cîte metehne să treci să devii om la loc?

Atunci să nu fi dezamăgit dacă cedezi presiunii. Nu toţi suntem născuţi pentru a învinge.

Ne-am născut să ne folosim unii de alţii că trebuie să împarţi şi nevoia şi bucuria. De ce? De ce să nu te poţi bucura în singurătate sau de ce nu poţi plînge în linişte? De ce e nevoie întotdeauna de cineva care să-ţi fie baston?

Încă am senzaţia de rece pe palma. De la ultima atingere.

(kings of leon – use somebody)


unde nu e nici întristare şi nici suspin

picture-868Noaptea şi dimineaţa mă sperie,  încă. Mă trezesc cu „unde nu e nici întristare şi nici suspin” în timpan şi adorm cu imagini pe retină. Despre tata nu pot vorbi şi nu ştiu dacă am să pot vreodată. A fost cel mai frumos bărbat pe care l-am cunoscut şi omul pe care l-am adorat şi urît în acelaşi timp, adolescentă fiind fără să înţeleg demersurile vieţii. Povestea e lungă, dar finalul îl ştim cu toţii. Ce mai contează conţinutul? Contează că acum trece vămile şi că peste 40 de zile va fi acolo unde se spune că e verde. Vreau să cred asta. Nu pentru mine, cît pentru el pentru că îl înspăimînta moartea.

Nu sunt revoltată pentru că destinul cerea asta, dar cîteodată mă ia cu indignare şi gol în stomac. Strig 48! Atît a reuşit să trăiască. Mă ia cu durere în piept mai ales cînd se desfăşoară în faţa ochilor momentul aşezării în mormînt. Cred că ăla este cel mai crunt moment din întregul ritual. Deşi sună ciudat totul a mers minunat. Şi parcă Dumnezeu l-a iubit la nebunie pe tata pentru că a primit un rămas bun frumos… cu mulţi oameni care i-au fost alături, cu patru preoţi, cu multe flori şi cu multă lumină.

Nu e nimic mai teribil decît moartea. Nimic!

Acum mă îndrept. Am avut lîngă mine o mulţime de oameni: prieteni, amici, rude şi familie fără de care nu aş fi putut merge mai departe. Am primit fiecare gînd şi este adevărat cînd se spune că primeşti o putere de undeva de sus. Nu  mai este nevoie să repet că am nişte prieteni minunaţi care au fost lîngă mine de la morgă şi pînă la groapă şi care nu m-au lăsat un moment să pic.

Ce să mai spun de voi? Că m-a atins fiecare cuvînt şi că nu m-am aşteptat vreodată să fiu aşa de îndrăgită? Că am rămas mută de uimire şi că am zîmbit?  Că am spus tuturor de voi?

Tragismul zilelor care se scurg este că aud de foarte multe morţi: de la celebrităţi (Ion Dolănescu) şi pînă la oameni simpli. În zi cu tata la spitalul unde era internat au murit încă 8 persoane, dar el era cel mai tînăr… iar miercuri am văzut încă 4 înmormîntări în cimitir. Şi cine stă să le numere?

Acum cînd trăiesc sentimentul sfîrşitului conştientizez valoarea vieţii. Şi sper să nu mai fie nevoie de o altă tragedie pentru a nu uita.

Mulţumesc pentru tot şi să ştiţi că sunteţi nişte oameni minunaţi!

Încerc să iau viaţa de unde am lăsat-o. Încet. Cătinel. La fel de nebună, dar cu mai multă băgare de seamă.

Sunt bine! Mulţumesc!