Tag Archives: timisoara

Nuntă în Basarabia

Nu e nici critică şi nici cronică pentru că s-ar putea să se înţeleagă greşit. E vorba de senzaţiile pe care le-am trăit la Timişoara atunci cînd a început să ruleze filmul „Nuntă în Basarabia” de la emoţii şi pînă la senzaţia pielii de găină, gol în stomac, teamă, furie pe problemele tehnice…

Nap Toader aka Napoleon Helmis mi-e prof de regie şi parcă pe toată durata filmului am trăit alături de el aceleaşi emoţii. L-am recunoscut în fiecare cadru şi în fiecare replică. La final am zis-o cu voce tare: asta e amprenta lui Nap – un Logigan ascuns după un ghiveci.

E un prof mişto şi recunosc că mi-era teamă să-i vizionez filmul pentru a nu-mi influenţa respectul şi încrederea pe care i le acord.  Nu am văzut „Italiencele”, dar i-am recunoscut maniera.

Nu scriu aceste rînduri pentru a-mi ridica în slăvi un prof. Sunt multe prea selectivă ca să fac asta şi mai mult de atît, nici nu cred că proful are habar de blogul ăsta… so, ceea ce vine, vine din mine şi din entuziasmul că cinematografia romînească a luat o întorsătură şi că a apărut un film pentru oameni şi nu pentru premii.

Nap este contra valului şi s-ar putea ca unii dintre noi să nu fim pregătiţi pentru asta sau să avem aşteptări prea mari, dar eu parcă abia aşteptam să văd o comedie romantică romînească cu glume pe gustul meu şi cu o poveste cu care pot să mă identific.

Filmul nu se vrea să fie de festivaluri, ci comercial, aproape de spectator, de omul de rînd care nu a citit Kafka, ci care vine la cinema să se simtă bine.

E menit să distreze şi să atingă ici-colo nişte puncte şi de ordin politic – fraţii de peste Prut (aici m-a atins, eu fiind unul din oamenii care încă se întreabă de ce nu ne unim?), de relaţii interumane indiferent de naţionalitate şi de destin.

Mi-a plăcut ideea cu stop motion-urile potrivite cu cheia filmului. Una din scenele la care am crezut că pic de pe scaun a fost cu sîrba oltenească, dar am trăit şi momente de suspans şi emoţie (ruleta rusească sau cîntecul „aşa-mi vine cîteodată să dau cu cuţitu-n piatră pe care l-am cîntat tare odată cu personajele din film şi publicul din Piaţa Unirii).

Nu ştiu dacă v-am zis, dar Vlad Logigan este o mare „dragoste” de-a mea, deci m-a cucerit şi la capitolul distribuţie. Pe lîngă Vlad şi Tache Florescu a fost atracţia serii, chiar dacă a fost într-un rol secundar.

Şto! Mi-şto! Fuck Stalin! Cine e mai frumoasă – eu sau maică-ta? bucăţi din dialog.

Toate astea şi multe altele m-au determinat ca la final să aplaud şi să fluier frenetic.

Ce m-a debusolat la un moment dat a fost finalul care a fost unul fals.

Pe lîngă faptul că regizorul Nap Toader era plin de emoţii dupa proiecţie şi în timpul discuţiilor, proful Nap Helmis ne-a făcut să ne simţim (pe studenţii de la regie anul I) importanţi amintind că suntem acolo în public. Un gest simplu a însemnat pentru mine ceva măreţ şi emoţionant.

Cînd vine în Bucureşti promit să dau de veste. Fac lobby pentru filmul ăsta!

Enjoy!

*Mi-am făcut o supă şi mă pregătesc să zac.


acasă

Păşind pe peronul gării m-a lovit tristeţea întoarcerii care (se pare) că a fost mai puternică decît bucuria revenirii. A fost cel mai frumos! Timişoara este un oraş superb, deşi nu am apucat să vizitez nimic. Am intrat în inima ei ca un cetăţean de drept şi i-am străbătut străzile cu drag.

Nuntă în Basarabia rocks big time! Trebuie să scriu mai multe despre film. Demult nu am mai văzut un film care să mă emoţioneze atît de tare şi la care să rîd fără control, dar mai ales din care să preiau „citate” pe care să le folosesc în fiecare zi: şto, mi-şto!

Festivalul Timishort a fost şi el mişto cu tot cu problemele tehnice. Film, film, film pînă-mi amorţea fundul pe scaun.

Colegii mei de la regie şi Mera (hihi) au fost grozavi. Chefuri şi vodka în cămin, în paturi suprapuse pînă la crăpatul zilei. Clubul Bunker rullez! N-am mai dansat de o groază de vreme cu atîta pasiune.

Trenurile, of trenurile!

Back home. Moţăi şi încerc să mă readaptez deja cu gîndul la TIFF. Vom vedea.

Cheers,


întoarcerea din Eden

Cînd am ajuns în Bucureşti era deja noapte. Nici nu trecuse bine ziua că mă şi apucase nostalgia. Am rămas cu o piele bronzată, cu peste 800 de poze vechi de peste 8 ani şi sute de poze noi şi multe multe zîmbete.

Am primit cadouri care m-au lăsat cu gura căscată. Am început să citesc „O viaţă de rezervă” de Jodi Picoult pentru că în fuga bagajului nu l-am găsit pe Haruki.

Mîine noapte plec spre Timişoara. Mă bucură nespus aceste drumuri pentru că poate aşa îmi voi hrăni nestăvilitul dor de ducă.

Au fost nişte zile minunate! În cadru verde, îngeri în alb.

Acum back to real life: ne băgăm la „masa de montaj” cu proiectul prima zi de plajă, fac lista cu examenele, mă pregătesc de o altă filmare, bagajul pentru Timishort (sper să ieşim la cafea), cărţi de specialitate, filme multe, muzică în timpan şi drumul pînă la Unatc pe jos prin soare, Socrate care are nevoie de afecţiune, un Puşti pe care trebuie să-l umplu de dragoste pentru toate zilele lipsite, prietenii cărora să le mulţumesc…

O nouă zi.

Cheers!