Tag Archives: uitare

Bine ai venit, te uitasem

M-am întins pe parchetul rece. Deși e fin, nu-mi place tipul ăsta, îmi place tipul ăla care scârțâie. Fumez o țigară cu privirea perpendiculară pe tavan. Da, știu. Mă lăsasem. M-am apucat. Și iar mă las, până joi. A venit Rocco acasă (bicla) și-o să fac mai mult sport. Caut scuze. Mă mint frumos că nu e. Dar e. O simt. Doar că la nivel superficial, la primul nivel, al pielii încinse de dragoste, spun că e nu.

Ce contează de fapt? Ce spun sau ce simt? Dacă repet de mai multe ori ce spun, poate ajung să și simt. Mă scoate din sărite când nu-mi pot controla gândurile. Zece cursuri de nlp și devin o mașinărie. O mașinărie de non iubit. Ori poate o operație pe cord. Scoatem senzațiile, lăsăm doar funcția de organ. Meditație și mantre. Acum recurg la clișee ca să-mi curăț chakrele. Mai bine dau 3 ture de parc până mă ia cu leșin. Mai bine mă uit în tavan.

Fac planuri. Când o să am casa mea, din care tu vei lipsi cu desăvârșire pentru că ori de câte ori te vei întoarce vei fi uitat, o să fie o casă cu tavane colorate. Pentru cei ca mine care vin să se zgâiască-n gol. Și cu pereți ciudați. Și cu multe veioze mici, ca niște licurici turbați. Și cu multe plante. Multe multe plante. Cu ferestre imense și draperii cu fluturi. Da!

Mă duc la o nuntă. Sunt niște oameni foarte dragi, altfel nu aș fi mers. Nu-mi plac nunțile, nu-mi place agitația, nu-mi place frăsuiala. Mirii ar trebui să se bucure de momentele alea și nu să alerge printre mese. Și da, sunt o romantică. Vreau o nuntă mică, pe-o plajă, cu lebede sălbatice. Să dansăm în picioarele goale. Să port iasomie în păr. Și-o rochie albă fină. Hah, m-am lăsat purtată de val.

Mă ridic după parchetul rece. Damien Rice cântă de mama focului. Omul ăsta a fost grav rănit în amor. Eu nu, eu doar mă victimizez, n-am fost niciodată victimă. Întotdeauna am scăpat, am plecat la timp, m-am dezîndrăgostit fără boala turbării și spasme. Dar asta-s eu! Să le trăiesc pe toate cât mai intens. Diferența dintre mine de azi și mine de acum o perioadă este că acum le cinstesc ca fiind doar ale mele… nu și ale lui.

 

hugslovepeace
>.<


Ozibună

După enșpe ore de stat în școală, probe cu actorii și decupaj cu modificări pe scenariu iată-mă acasă. Visez la o baie lungă cu spumă și niciun gând. Și o cană mare de ceai. Și chillout în surdină. Și din nou o noapte aproape albă de lucru. Trăiesc cea mai frumoasă perioadă, cea în care creez și trăiesc intens cu personajele mele și cu oamenii din echipă. Cea în care scenariul meu și cadrele de pe retină devin ceva palpabil.

Azi am dat un casting propriu-zis. Și am stat acolo, în locul ăla, al regizorului. Și am primit emoțiile celor care puteau fi personajul meu, Georgele meu. La final eram atât de încărcată, încât am zis că-mi bubuie capul.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Se spune că dacă-ți dorești ceva cu adevărat, Universul pune osul la muncă și primești. Eu nu știu dacă mi-am dorit asta sau cel puțin nu am avut curajul să mi-o confirm mie, dar a venit. Se pare că Universul știe mai bine. Acum îmi doresc doar să mă bucur de tot ce primesc și să nu mă mai întreb unde mergem, cât contăm, unde ne situăm și cum facem?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Fumez tot mai mult în ultima vreme. Cu tot mai multă sete. Au început să aibă efect relaxant, țigările. În combinație cu cafelele cu numărul trei. Scriu și fumez. Fumez și scriu. Visez.

Nimic nu e ușor. Sunt din nou păpușarul vieții mele. Trag sforile. Lumea se mișcă.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Aș vrea să am libertatea să plec curată spre noul drum.
Aș vrea să nu mă simt vinovată pentru ceea ce simt.
Aș vrea  ca liniștea mea să nu depindă de a ta, ci de mine.
Aș vrea să nu te mai rănesc și aș vrea să mă ierți și să pornim înainte altfel.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Peliculă exterior alb negru. Patru zile de filmare plus o repetiție pe digital. O poveste dragă mie. O iubire dragă mie.  Oamenii mei frumoși cu care plec la drumul ăsta.

HugsLovePeace
>.<


Am învățat…

Mă uit în oglindă și realizez câte am învățat și câte mi-au rămas pe chip.
Am învățat să nu mă laud cu fericirea, ci s-o țin pentru mine pentru că plătim pentru orice, se pare.
Și nu mai vreau să plătesc. E suficient! Mi-e suficient! Sunt obosită de tot! Sunt obosită de tine, oricare te regăsești în cuvântul ăsta.

O iau de la capăt. Ca un melc.
Mă agăț cu ambele mâini de un fir firav, dar minunat. Nu e disperare, ci doar dorință. Nu e nevoie, e doar un fapt.
Unul câte unul fluturii mei se înalță și eu le dau voie. Ah, cum mă umplu!
Am promis că de data asta o iau încet și curat. Sincer și cuminte. Cu emoție și bujori în obraji.

Și las în urmă tot bagajul pe care l-am strâns cu atâta sârguință.
Și rup toate ațele care mă leagă și nu mai caut niciun răspuns, oricum doare și ce rost are? Ca să se schimbe ce? S-au frânt prea multe zâmbete și s-au dat prea multe palme pentru a fi uitate.
Nu-mi va fi ușor și cicatricile rămân veșnic, doar că unele mângâieri mă alină și nu mă mai sperie nimic.
Nu-s vitează, doar că îmi doresc din suflet să se termine tot. Să nu mă mai frământe și să nu mă mai atingă.
Îmi doresc din suflet să fiu goală de tine ca să pot merge înainte.

Sunt pe drumul cel bun.
Mă vindec!
Gust puțin câte puțin din fericire…

HugsLovePeace
>.<