Tag Archives: ungherele mintii

Pe când bagajele făceam…

Am amânat facerea bagajelor până în ultimul moment, când am constatat că nu-mi încap lucrurile. Așa-s eu, dau pe dinafară. Le-am înghesuit cu înverșunare, știind că-n cele din urmă trag fermoarul. Mă gândeam că ar fi ușor să avem toți o geantă de voiaj în care să înghesuim tot ce ne supără și pe care s-o trimitem la categoria fragil, în raiul genților de voiaj încărcate cu emoții care supără.

N-am dormit bine pentru că așa fac eu înainte de orice plecare. M-am trezit de 30 de ori înaintea ceasului și m-am alergat de una singură prin pat. Nu te-am mai visat. N-am mai visat că filmăm. N-am visat absolut nimic pentru că-n mare parte am fost oarecum trează. Dar mă ustură stomacul și îmi tremură ușor genunchii și maxilarul. Pffff, halal bărbată greeno!

Există oameni cu care m-aș cățăra pe lună și oameni cu care aș bea o cafea aici pe pământ. Ciudat e că la ei e tocmai invers.

Mi-ar plăcea să am o foarfecă cu care să decupez distanțele. Aș face drumurile în formă de săgeți. Și le-aș apropia până la sufocare. Să se intersecteze, să fie aproape. Urăsc depărtarea, urăsc să fac bagaje la fel de mult cum urăsc despărțirile. Urăsc când nu înțeleg mintea celuilalt, urăsc să mă complic în lucruri simple și să desfac ghemul vieții, când viața se desfășoară nestingherită pe lângă mine. Urăsc să n-am curaj să mă avânt, urăsc că-s prea curajoasă uneori și nu-mi păzesc pieptul. Urăsc multe lucruri, dar cel mai mult urăsc absențele.

Nu știu prin ce a trecut Adele asta, dar e clar că e heart broken real bad. Un singur fost iubit s-a însurat (de fapt doi, dar unul a divorțat între timp) și are copil și probabil e fericit. Dar mie-mi trecuse, deci n-am cum să descriu emoțiile pe care le are o fostă când exul se însoară. Și deși cred că l-am iubit la nebunie, nu mi-aș dori să găsesc pe cineva ca el. Și ca să înțelegeți trebuie să ascultați melodia.

Nemotivat. Știu că trec toate. Și știu că-s fir de nisip. Știu că dau prea mult. Știu că nu e bine. Știu că râd când nu trebuie, că nu plâng de câte ori ar fi bine, că duc doruri inutile care mă macină, că visez la cai verzi pe pereți roșii și că nimic din toate astea n-or să mai fie mâine sau poimâine sau peste 33 de zile.

Nu m-aș opri din scris. Fumez mult. Beau mult. Dorm puțin. Visez aiurea. Alerg până îmi dau duhul. Stau liniștită. Caut brațe. Să mă țină. Să mă ridice. Întotdeauna cad în picioare, dar uneori mă așez cuminte pe asfalt și aștept. E un test. Nu e drept, știu.

Nu pot să-mi amintesc toți oamenii cu care am petrecut cel puțin o zi.

Închei.

HugsLovePeace
>.<


Intro(specție) nocturn(ă) – (fără vin)

Uneori sunt într-atât de posesivă încât mă enervez dacă citesc ceva pe facebook/mess/blog. Mă supăr dacă văd poze, devin geloasă și paranoică.

Noroc că-s rare momentele de gen și-s conștientă că totul este o copilărie. Plus de asta, trădarea pe care o citesc eu, n-are de-a face cu realitatea. Dar deh, uneori îmi permit să mă răsfăț și să-mi dau numai mie dreptate. Ah, și să joc rolul de victimă.

Sunt omul planurilor și scenariilor. 90% nu-s duse la bun sfârșit pentru că-s și genul care se entuziasmează atât de tare, încât consumă totul în două săptămâni, de nu mai apucă să trăiască momentul. Dar procentele alea 10 sunt cele care contează cu adevărat. Cel puțin pentru mine. Acum. Momentul în care mă aflu.

Aștept vara cu interes deosebit. E prima vară în care-s de capul meu și deja prietenii de încredere au sărit cu propuneri care mai de care mai atrăgătoare. Well, I am in!

*soul boner*

hugslovepeace
>.<


De după o eprubetă de sânge

Acum 10 ani mă dădeam cu curul de pământ și urlam ca din gură de șarpe dacă vedeam acul apropiindu-se de vena mea. Azi stau potolită și mă gândesc la floricele pe câmpii. Iau bucata de vată și mă șterg frumușel ca s-o tai cât mai repede din mirosul de spital.

Cred că mi-e dor de primăvară. Nu mai suport să-mi fie frig. Nu mai suport bălțile și umezeala. Nu mai suport ceața. Mă sufocă.

Fără să jignesc vreo mamă, vă implor să nu vă mai hrăniți bebeii pe stradă, în parcare, în autobuz, în parc pe-o bancă, în poștă. Înțeleg că cel mic trebuie să halească de 24 de ori pe zi, dar mie nu-mi place să văd asta. Mi se pare o acțiune intimă. Ca și scărpinatul la coaie (da, nu e o analogie bună), scobitul între dinți bla bla. Gata cu alăptatul în public! Sau măcar acoperiți cu o batistă. Ah, și fără gângurit când faceți asta. Atrageți și mai mult atenția. În rest, copiii sunt frumoși atâta timp cât nu-s ai mei. Să vă trăiască!

Din când în când mai visez cu ochii deschiși:
Mă gândeam ce frumos ar fi să mă suni într-o zi și să-mi zici ceva… fromos(!). Ca să mă surprinzi. Ceva autentic, amuzant și care să mă copleșească de emoții. Nu, nu te iubesc, ci altceva. După care să nu taci și să-mi mai zici. Sunt ieftină când vine vorba de… vorbe. După care să mă iei de mână și să ne aruncăm de pe Intercontinental. Să vedem cum căcat e cu zborul ăsta în doi?

De două zile mănânc foarte puțină ciocolată. Asta nu-mi face bine emoțional, dar îmi face bine fizic. Am renunțat și la sare în exces. O singură cafea, tutun și mai puțin. Am senzația că trăiesc degeaba… ca să fiu sănătoasă ca să ce? Să fac copiii sănătoși cu un bărbat cu sperma sănătoasă pe care să-i întrețin într-un mod sănătos. Sick!

Și ultima
O să te muiască domnișoara. Nu mă întreba de unde știu, pur și simplu știu. Nu mă bucur pentru asta, n-o să vii să plângi pe umărul meu, ci o să te autoizolezi cum îți place să faci când intri-n zona crepusculară. N-o să vii nici după, la mine, așa ți-e firea. Când îți bagi piciorul, l-ai băgat și la revedere. Dar de data asta nici eu nu am să mai vin și nu e egoism, e pur și simplu sictir maxim. Și poate ce m-a enervat este certitudinea (noastră, a amândurora) că ea nu este nici măcar femeia vieții tale, dar ție-ți place să joci rol de înamorat cinstit. Să-ți fie de bine!

Ah, încă una.
Într-un autobuz cu 40 de călători, 15 sunt țigani care vorbesc tare, cu h-ul acela din gât, cu făh și băh. Despre bani, Italia, copii, bani, Italia, aur, ciordeli. Din ăia 15 niciunul nu are bilet (ce e hăla?), dar controlorilor nu le pasă. Vin tot  la mine.

HugsLovePeace
>.<


După ce mi-am tuns părul

…și mi-am ros unghiile

Mi se întâmplă câteodată să merg pe-o stradă. O stradă care-mi pare fi a mea.
O cunosc, am bătătorit cărarea cu pașii mei, am tocit asflatul cu fuga nebună, am scrijelit iubiri și apoi le-am șters cu talpa, am jucat șotronul și am pierdut la gropița.
După toate astea ajung într-un punct în care-mi privesc buzele vinete în oglinda unui lift în care cântă, fir-ar să fie, Voltaj. Cu fiecare etaj coborât strada mea devine incertă.

Mi se întâmplă uneori să ratez anumite străzi, crezând că drumul e presărat numai cu trandafiri. Am uitat că și ciulinii fac parte din flora omului. Fentez strategic dramele și mă avânt în viață. Decid să nu mai analizez și totuși în cele șapte minute în care aștept taxiul stomacul meu freamătă și gândurile-mi curg șuvoaie.

După ce mi-am tuns părul ani la rând și după ce mi-am ros nenumărate unghii am renunțat la aceste obiceiuri barbare de a mă mutila. Acum zâmbesc tâmp cu privirea în gol. Și golul mi-l umplu cu imagini care nu sunt, n-au fost și nu vor fi.

Ah, tu străine, vrei să mă dăruiesc ție… și cum oare să fac eu asta când inima, mintea și trupul sunt dăruite altcuiva?

Merg pe-o stradă care-mi pare că a fost a mea cândva. E de fapt o simplă iluzie a femeii în căutări. E de fapt o simplă iluzie ce vine din nevoia cruntă de a mă dărui. E de fapt strada altcuiva care (al naibii privilegiat) se plimbă fluierând un cântec al nimănui.

Ah, tu străine, de-ai putea să-mi desfaci legăturile și să mă porți pe aripile tale. Ah, de-aș putea să găsesc cheia. Dar am ascuns-o atât de bine și de adânc în mările lăuntrice, că… până nu iese ea la mal, eu n-am ce-i face.

Pe când alții dorm, Evergreen se crede scriitoare. Pfff…

 

HugsLovePeace
>.<