Tag Archives: univers

Nu plânge, copile…

Nu plâng, deși-mi cam vine să fug departe departe de tot, în locul ăla unde mă simțeam în completă siguranță.

Nu plâng, dar mi se strânge stomacul și nu-mi găsesc cuvintele. Poate un desen pe asfalt ar putea explica… mi-au obosit vorbele. Nodurile au năvălit nebune-n gât. S-au proptit înainte să articulez. Amalgam de gânduri, dar niciun sunet. Mușcat buze. Până la sânge. Senzația de rece-n palmă. De ultima dată când te-am atins. Sângele-mi vuiește în timpan.

Nu plâng și ce dacă aș plânge? De ce oamenii nu te lasă să plângi? Pentru că nu se simt ei confortabil sau pentru că nu știu să reacționeze?

țac.țac.țac.țac.

 undeeștiiuireamea?

Ce trăiesc eu acum, raportat la nivelul Universului, e nimic. E praf. E nisip în ochi. Și chiar dacă sunt conștientă de asta, nu diminuează cu nimic emoția mea. Bătăile mele sunt aceleași, trupul meu vibrează în ritmul senzațiilor, durerea mea e acută. Și ce dacă Universul nu dă doi bani pe destinul meu? Nici eu nu dau pe al lui…

Când simt că mă duc la vale fac asta! Alerg cum aleargă Phoebe și jur că mă simt mai bine!

 

hugslovepeace
>.<


Ca orice om… din viaţă

Vreau lumea la picioarele mele, picioare mici cum spunea cândva un coleg. Vreau să pot să vă împlinesc dorinţele cele mai ascunse pe care nici faţă de voi nu le recunoaşteţi. Vreau să sufoc oamenii cu iubire şi să nu-mi fie teamă de asta.

Aş vrea să nu mă mai pregătesc pentru dezamăgiri. Înainte credeam cu toată fiinţa în oamenii noi, cu timpul viaţa a reuşit să-mi frângă idealismul şi să mă pregătească pentru decepţii. Un om am cunoscut care încă poate iubi aşa cum doar mai pot spera.

Mai am un om al meu pe care l-am dezamăgit de-a lungul vieţii. Şi conştientă fiind nu cedez în faţa acestei caracteristici pe care o purtăm pe umeri: umanitatea şi nu ezit să-l dezamăgesc cu fiecare zi scursă, cu neîndemânarea omului căzut.

Ca orice om visez cu ochii deschişi. Şi visul devine speranţă. E tragic şi viaţa a fost construită în aşa fel încât să ajungem în punctul în care să râdem şi să plângem în acelaşi timp. Ce paradox stupid, ce paradox real.

Ca orice om în viaţă visez… visez la ce nu pot avea sau la ce am şi am degeaba…


la asta chiar nu am titlu sugestiv

paranoia e în floare.

oare ce m-ar putea face să nu mai fiu în halul ăsta? pare stupid, dar e mai presus de mine. e o stare. e nevoia de a mă uita de cinşpe ori în urma mea. nu-mi convine deloc pentru că mă defocusează şi pierd noţiuni. pierd inutil momente pe care le-aş putea folosi pentru orice altceva decît frica.

curajul piere odată cu vîrsta.

sorţi de izbîndă nu am decît dacă îmi ghidez mintea spre altceva. dar mintea mea e afurisită! face ce vrea ea. de-aş putea i-aş da o mamă de bătaie, dar nu poci. aş pune-o la pămînt şi dăi şi dăi.

e clar că universul îmi dă ce-mi „cere” mintea, dar ar putea şi el să nu bage în seamă toate prostiile. ar fi frumos să-mi trimită nişte fluturi mov şi nişte mare la parter. ori un job mişto şi bine plătit.

nici nu mă pot bucura de varaastaamsamaindrăgostesc că rog unghii.

ca să nu mai zic că de vreo două zile nici poftă de mîncare nu mai am. iar asta e deja la limita imposibilului.

în ton via Ana:

>.<


10 minute

Am decretat! În fiecare zi Puştiu şi cu mine petrecem 10 minute împreună. E ciudat, din moment ce locuim împreună. Aceste 10 minute sunt însă speciale. Sunt ale noastre. Închidem tvul şi ne deconectăm de tot. Ne cuibărim confortabil şi stăm îmbrăţişaţi, uneori în tăcere, uneori vorbind ce nu apucăm peste zi.

Pentru mine aceste 10 minute sunt esenţiale. Este momentul meu de linişte şi momentul în care mă simt ocrotită. Invoc minutele mele!

În timp ce noi stăm îmbrăţişaţi şi ne bucurăm unul de celălalt şi cîteodată şi de Socrate lumea se mişcă.
Noi stăm pe loc, Universul se învîrte.

În 10 minute mor milioane de oameni şi se nasc alţii. În aceste 10 minute oamenii fac alegeri: se căsătoresc, se despart, se ceartă, se distrează, fac dragoste, fac sex, ucid, salvează vieţi, pierd persoane dragi, se sinucid, rîd, plîng, fumează iarbă, ascultă muzică, muncesc, îşi dau demisia, merg cu 200 pe autostradă, fac accident, ajung mai repede, află că au o boală incurabilă, află că se vindecă, descoperă iubirea, descoperă ura, se regăsesc, ating suflete…

În cele 10 minute ale mele, în momentul în care închid ochii şi mă simt bine, unii oameni se simt rău sau sunt prinşi sub dărîmăturile caselor picate în urma unui cutremur. Stau în beznă. În dureri. În chinuri. Înfometaţi, îndureraţi, speriaţi.

În momentul meu de linşte sinceră Universul nu stă. Jumate e dramatic, jumate e frumos pentru a ţine balanţa. Pentru a o înclina spre bine nu-mi rămîne decît să mă bucur în continuare de binele meu. Poate fi numit egoism sau deconectare sau răutate, e doar o formă dată unui sentiment.

M-am decis să nu mai iau, de fapt să preiau. M-am decis să ascult şi să ajut, dar fără să-mi afecteze inima. Să fiu cîrjă, umăr, batistă, suport de bere, ureche cu timpan deschis, pod. Ce-o fi, dar să nu le mai iau şi să mi le aşez mie. Pentru prima oară mă detaşez fără să mă simt vinovată.

Nu e vina mea că lumea suferă, că oamenii au cancer, că sunt singuri cum nu e nici contribuţia mea că sunt fericiţi, sănătoşi şi înconjuraţi de oamenii dragi.

Eu sunt suma gîndurilor, cuvintelor şi gesturilor mele. Eu pot sau nu. Eu vreau sau nu. Şi mi le asum pe toate cu capul sus.

E o perioadă de dezintoxicare. M-am umplut de tot ceea ce e negativ de la toţi ceilalţi şi am plecat urechea conştientă fiind că mă vor afecta cuvintele. De  data asta am să-mi aplec urechea, dar negrul se va izbi de un zid de lumină. A mea. A deciziilor mele.

Probabil că l-am mai arătat, dar se potriveşte: