Tag Archives: usuratatea fiintei

firestarter şi pisoii orfani

Apar momente în viaţă cînd trebuie să decizi. O decizie grea, apăsătoare. Cuvintele ies atunci cînd cumpăna frînge raţionamentul şi cînd berea ajunge acolo unde trebuie. Şi trebuie să te iei la trîntă. Cînd cu inima, cînd cu mintea… că greu le aduci la acord.

Şi te frămînţi. Dacă în filme totul pare easy like sunday morning, ei bine în realitate lucrurile stau altfel. Însă ce spun eu? Am încasat-o cu to(n)ţii la un moment dat. Cu vîrf şi îndesat pînă la lehamite.

Poate dacă aş pleca lucrurile s-ar rezolva. Depărtarea, ochii, uitarea. Ar fi o uşurătate a fiinţei cu care aş empatiza. Însă eu din realitate, cu mine proiectată în eter ne întîlnim numai  la nivelul ideal. Şi idealul s-a şters demult din vocabular.

Leg cuvinte alandala. Cine mai foloseşte alandala în exprimare?

Leg vieţi şi idei şi nimic de fapt nu se leagă. Nodurile mele se desprind la prima adiere de vînt. Sunt fragilă. Poate dacă o recunosc acum mîine am s-o reneg cu vehemenţă.

Am fost instruită să mă cred şi vreau puternică şi nu mă pot delăsa de mine însămi. Pentru că dacă pici (în Universul ăsta) eşti mizerabil. Şi nu suport mediocritatea. Nu suport să fiu jos. Niciodată nu am suportat să fiu călcată pe cap.

Şi ajung la vechile şi nemuritoarele întrebări care-mi bîntuie pînă şi subconştientul. Cine sunt eu? Care mi-e fericirea mea?

Da dragilor, sunt tristă de nu mă văd. Şi dacă n-o arăt nu înseamnă că nu mă apasă.

Am fost la tata şi nu am fost capabilă nici măcar să plîng. În schimb am vorbit tîmpenii şi-am şutit un mănunchi de iasomii să-i pun în vaza improvizată a mormîntului. Şi ştiţi ce-i mai trist? Tata nici măcar nu ştia că eu iubesc iasomia… şi mi-e dor de el de simt că înnebunesc. Sunt o proastă!

Sunt o hipersensibilă şi-ar fi bine să mă obişnuiesc cu asta.

Am chef nebun să scriu lucruri pe care mîine o să le regret. Şi pînă la urmă de ce să-mi pese? Cataloghez viaţa în alte sensuri. Ale mele. Şi-mi place să mă ghidez după mine şi atît. Poate dacă mă uit în urmă reuşesc să mă sperii de imbecilitatea proprie. Şi poate peste alţi 5 ani o să mă sperie imbecilitatea de acum.

O să fie lung şi insensibil ca o moarte de cancer. Dureroasă şi odioasă.

Mi-e silă de existenţă. O, dar ce silă!

Şi ştii de ce? Pentru că n-o pricep. La niciun nivel. Şi cum spunea sufletul meu pereche, e greu să fii om. Pur şi simplu e al dracu de greu şi parcă uneori aş vrea să mă uit într-o letargie distructivă.

Delete.

Nu m-aş opri toată noaptea, dar scolioza lombară strigă la mine. E distrusă.

O noapte ca-n poveşti!

PS: Pisoii ăştia au nevoie de o familie!!!