Tag Archives: viata

Se presupune că

Deja după o vârstă ne putem descurca singuri, ba chiar putem muta niște munți, ba chiar alegem să avem copii a căror existență se învârte în jurul nostru. Se presupune că la 26 de ani ești om în toată firea, deși te mai copilărești tu când ai chef. Și bănuim că ești pregătit să înfrunți orice ți se arată la orizont, de unul singur, cu un curaj de om matur.

Mă descurc singură de câțiva ani buni. Decizii iau de la o vârstă fragedă și m-am bazat pe instinct și pe plăcere. Azi a trebuit să șed cu fundul pe-o bordură, undeva în cucuieții copăceni și să iau în calcul opțiuni, să le analizez și să fac o alegere. Mi s-a părut îngrozitor să nu am cu cine să mă sfătuiesc.

continuare 

 

 

Anunțuri

Just walk away

Vorbeam c-o dragă la telefon și-și amintea de perioada neagră din viața mea, perioada în care am umplut blogul cu drame și spumele mării întunecate, perioadă în care nu știam cine sunt și încotro mă duc, perioadă în care toate rădăcinile mele s-au făcut praf și eu zburam în neant. Perioadă în care am rămas cam… singură.

Nu pot să cred că au trecut 10 luni… uau!

Impresia a rămas că a trecut ușor. Adevărul e că am cam bătut la porțile iadului, dar m-au refuzat. Nu știu când a fost momentul când m-am remontat, doar că am ajuns în punctul ăsta în care sunt lucidă, conștientă și fericită, dar nu e o fericire din filme, ci una liniștită, în mine.

Oamenii spun că râd mereu. Prefer să râd decât să plâng sau să mă enervez. Prefer să râd pentru că sunt mișto când râd. Sunt mișto și când plâng pentru că plâng cu umor, dar parcă tot mai bine mi-e pe partea cealaltă.kiddo filmare arad
* cine râde.

Știam c-o să se termine și poate asta m-a ajutat să nu mă uit înapoi. Am învățat o groază din tot ce mi-a oferit viața. Am învățat că trebuie să iau și nu să aștept să mi se dea. Am învățat să spun nu și să nu-mi neg dorințele. Am învățat să merg cu valul și să nu mă opun. Cel mult să-i fiu deasupra. Am învățat să fiu sinceră cu mine însămi și să nu mă menajez. Am învățat să fiu mulțumită cu mine…

Sunt surprinsă de tot ce mi se întâmplă. Proiectele care vin, oamenii pe care-i întâlnesc, poveștile pe care le trăiesc. Sunt surprinsă că primesc, obișnuită să dau. Sunt surprinsă de azi, de ieri, de ultima perioadă din viața mea. Timpul meu, pe care-l iubesc de mor, mi-e camarad. Ne drămuim împreună secundele și le așezăm după bunul plac.

Well, se pare că mă pot numi ființă matură.

Băi, cert e că totul trece și că orice ar fi, oamenii se vindecă!

HugsLovePeace
>.<


A fucking great life!

(25 aprilie 2011)

Ultima dată când m-a strâns cineva de mână mi-am zis că rămân veșnic acolo. Cu degetele încleștate, înmărmurite și răcindu-se sub privirea mea neputincioasă, numai să nu pierd momentul.

3 momente mai târziu (ca-n viață, draga de ea) mâna mea zburda liberă și fericită, bucurându-se de gol. Pe alocuri strângea din inerție vidul, dar s-a obișnuit.

Am fost învățată să întind mâna și să iau ce-mi doresc. Nu-mi place să aștept, mi se pare o stare îngrozitoare.  Timpul petrecut așteptând poate fi petrecut altfel. Si eu prețuiesc timpul.

De asemenea mi-am cizelat tupeul de puștoaică teribilistă, l-am transformat în curaj și-am început să tot întind mâna. Nu-mi place să stau cu ea întinsă, îmi amorțește repede și mă plictisesc cumplit. Așa că întind, aștept pentru puțină vreme, încropesc 20 de scenarii și apoi o retrag. O înfing în buzunar și plec mai departe.

Sunt un om încăpățânat. Foarte. Dar încăpățânarea mea nu e prostească și nu e pornită din instinctul tăuresc, ci din firea mea curioasă care-și dorește să guste, să atingă și să simtă pe propria piele. De aia mă tot duc. De aia tot încerc. De aia experimentez.

Nu mă plâng. Am o viață mișto! Plină. Încărcată. Obositoare. Tumultoasă. Frumoasă. Ploioasă. Însorită. Zâmbăreață. Roșie. Verde. Cu fluturi. Sau fără. E a mea. Așa cum e, așa cum sunt.

Am buzunare largi. Cu mulți fluturi. Am să tot îndes palmele în ele. Am să tot aștept. Am să tot vin și-am să tot plec. Am să le umplu cu nisip. Uscat. Fin. Strălucitor. Și-am să le golesc la toamnă.

HugsLovePeace
>.<


Dacă plouă mă îmbrac în verde

Eram la Urgențe. Stăteam pe coridoare. Așteptând…

De după colț apare o asistentă. Trăgea un pat. În pat, sub un cearșaf, un om. De fapt, un cadavru. I-am zărit piciorul mov care se bălăngănea în afară. Era micuț. Dar mort. Și părul care se mișca în ritmul roților. Două femei se chinuiau să miște patul, una trăgea și una împingea. Părul nu era alb. Era o femeie tânără a cărei viață doar luase sfârșit.

– am încremenit –

atât de tare încât nici nu știu cât de senine erau chipurile femeilor care o duceau la morgă, probabil.

Momente mai târziu (poate jumate de ceas) am auzit hohote de plâns. Rudele femeii aflaseră. Stăteau îngrămădite într-un colț și boceau de ți se rupea sufletul. Oamenii din spital, în uniformele lor colorate ierarhic, treceau pe lângă ele. Nici măcar nu se uitau în direcția lor. Plângea o fată. Rău. N-avea mai mult de 30 de ani. Aș fi vrut să mă duc s-o iau în brațe. Eu o văzusem pe cea pierdută. Ea încă nu. Nu m-am dus. Am amuțit și m-am ascuns într-un colț.

cut

Momente mai târziu l-am zărit pe băiatul de care am fost înamorată cu foc și pasiune timp de șase ani, în școala generală. S-a uitat lung. M-am făcut că fluier a pagubă cu ochii pe pereți. A depășit clipa. L-am urmărit cu privirea. E aproape neschimbat și l-am văzut ultima oară acum vreo opt ani. De la el îmi amintesc un lucru, spus acum vreo zece ani… te-am recunoscut după mers, ai tu un mers al tău.
Ce compliment! După ce mi-a trecut pasiunea s-a trezit că m-ar vrea, dar eu aparțineam altcuiva… lucru care nu m-a împiedicat să încerc, dar am fugit la scurt timp (mâncând pământul).

cut

Pe 15 martie se împlinesc doi ani de când tata s-a dus, veșnica lui pomenire cânta preotul.
Probabil și el a fost plimbat cu un pat până la morgă. Dar nu era el. Era doar un trup, un trup după care sufletul probabil că tânjește acum, de care îi e dor, pe care l-ar vrea înapoi.

cut

Îmi place să privesc, să mă joc, să scriu povești, să fug, să mă las copleșită de emoții, să amuțesc, să mă ia cu leșin, să-mi vină să plâng sau să râd sau pur și simplu să n-am nicio grimasă. Îmi place să surprind viața altora pe care s-o transform în a mea. S-o plimb pe retina mea, prin sufletul meu.

Nu-i așa că e minunat să faci film?
Prin film te vindeci. Prin film poți încheia poveștile neîncheiate, poți învia oameni, poți să-i omori, să le dai iubire sau să le-o iei. Poți să pedepsești sau să ierți. Prin film poți să faci orice în viața reală nu ți-e permis.

 

HugsLovePeace
>.<
Foto


Umbrela cu fluturi or not another drama note

…plimbată prin atâtea ploi… s-a zvântat atârnată în cuier.

Visez la o pereche de cizme roșii. Din cauciuc. Pe care să le asortez cu părul și ochelarii de soare. Și poate cu buzele. Și să plouă. O ploaie măruntă și caldă. Și să alerg desculță pe bulevard, cu cizmele-n mâini. Să alerg spre cineva și acel cineva să mă aștepte la colț, în picioarele goale. Și să nu fie nimic ciudat în asta. Să-i sărut ochii verzi și el să-mi sărute mâna dreaptă.

Se întâmplă așa: când orbești și te umpli de răni și suferi ca un câine bătut de soartă, oameni mișto vin spre tine. Tu nu-i vezi că ești în lumea ta plină de angoase. Oamenii aceia te așteaptă cu răbdare, pentru că au avut puterea ca-n întunericul tău să vadă o rază de lumină. Oamenii ăia pot fi departe fizic (Stockholm, de pildă) sau foarte aproape, efectul e același. Ei întind brațele și tu le apuci în disperare. Te ridici cătinel. Te făcusei una cu asfaltul și era chiar bine acolo jos. Era o siguranță bolnavă a omului victimă a propriei condiții.

S-a întâmplat așa: am părăsit și am fost părăsită de mulți oameni de-a lungul vremii. N-am vrut să cred că e normal, ci m-am încăpățânat să cred că vom exista pentru totdeauna. M-am tot întors crezând că de data asta vom funcționa. Adevărul mi-a secerat picioarele. Nu se întâmplă așa, se sting sentimentele, oamenii merg în alte direcții și pur și simplu nu se mai iubesc și nu mai au ce să-și spună. Dar vin alții și alții și alții. Și da, nu te mai legi ca la 18 ani când lumea ți-e la degetul mic, dar te legi și e tot ce contează. 
E vorba tot de o siguranță, dar aceea a omului care aparține.

Visez că plec la mare. E soare și frumos. Mă urc în tren și las în urmă urbele. Urbele pe care-l iubesc, dar de care mă satur câteodată. La mare nu mă așteaptă nimic, dar e atât de bine… La mare nu apar prinții, iubirile, berile pe ochi frumoși, nu se șterg amintirile, nu se vindecă rănile. La mare se trăiește o emoție-lumină și se pune nisip în bocanci.

Am stat la baza traseului și m-am mirat de infinitul drumului. M-am resemnat. Am admirat norii, timpul, verdele. M-am mințit că nu regret și că-s fată de crai și pot să spintec zmeii. M-am scormonit și m-am analizat până mi-a dat sângele. Am vrut să curăț tot ce e rău și să las numai fluturii să zboare. N-am cum pentru că nu pot exista doar în lumină.

Am trasat punctul de pornire. Poate al miilea punct de până acum. Mi-am pus floare-n păr, rucsacul cu flori în cârcă, umbrela cu fluturi în el, căștile în urechi și-am pornit.
Tot ce pot declara e că e bine și că zâmbesc.

Ah, vă iubesc mult și vă mulțumesc și mai mult, pe voi ăia care ați stat lângă mine și care câteodată mi-ați spus câte o vorbă de duh sau mi-ați amintit că există viață și mai departe. Nu știu cât a însemnat pentru voi, dar pentru mine a contat enorm.

Azi e ziua mea! E ziua celor care nu au nume de Sfinți (ai căror părinți i-au presfințit pe frați cu două).

HugsLovePeace
>.<

Foto


Studenție, dulce studenție

Găsii job. Încep îndată. Gen, în seara asta. Iei! Așa n-o să mai am vreme să mă gândesc la bazaconii care includ iubirea, nemurirea sufletului, cuplul etern, dramele femeii în societatea contemporană, găsirea leacului pentru herpes.

Pe lângă asta, scriu pe afladespre.ro. La un anume număr de clickuri eu primesc bănet. E clar, am nevoie de vizualizări. Deci, click aici. O să tot scriu articolașe de genul ăsta, utile pentru unii, mizerii pentru alții, eficiente pentru mine. O să vă tot cer click-uri.

Colac peste pupăză, suetecufete a rămas în urmă rău de tot…

Unde mai pui că am de mers și la școală. Pe 5 martie încep cursurile de pregătire în cadrul unatc pentru regie de film și tv, cav, mm și imagine. Găsiți informații pe site.

Număr 8 zile de când m-am lăsat de fumat. Azi a fost groaznic, dar am înghițit în sec și am băut cafeaua de la tonomat fără a pufăi o țigară. Șase luni. Nonette zice să-mi pun target ca să-mi fie mai ușor. Scrijelesc cu unghia fiecare oră trecută, dar e bine. Adică, pana mea, nu îmi ține nimeni pușca la tâmplă, eu am decis asta. Însă, nu înseamnă că nu e greu. O să-mi iau o chitară roșie, drept premiu.

Funcționez din inerție. Mă mulțumesc cu asta pentru azi.

 

HugsLovePeace
>.<

Foto

 


I’m not G.I. Jane, I’m attachment Barbie

e replică din Grey.

mă întreb, frecându-mi urechea stângă cu două degete ale mâinii drepte, cum poate să-ți lipsească un om pe care nici măcar nu-l cunoști? dar ai impresia că. și mergi prin zăpada înaltă zâmbind la momentul în care îl vei cunoaște cu ochii, deși se pare că tu-l cunoști cu mintea. lipsește palpabilitatea, dar vine. și nu te grăbești. pentru că-ți place să tânjești. e dulce așteptarea. și e și teama că s-ar putea ca totul să fie în van. și e și aroganța cu care clădești momentul perfect. și scupulozitatea cu care decupezi piesele din puzzle. și nevoia de a fi în cea mai bună variantă a ta, pentru că în tine deja s-a aprins. și mistuie organele încetișor. se îndreaptă spre cord. dacă ajunge acolo s-a terminat! sau abia a început.

mă întreb, mușcându-mi buzele bătute de vânt, cum iubesc libertinii?

de două zile mă gândesc că am aproape 26 de ani și că ar trebui să mă comport ca o femeie de 26 de ani. adică în parametri normali. încă încerc să-i dibuiesc pe ăia. observ la rândul meu femei de-o vârstă cu mine pentru a descoperi tipologii comportamentale pe care să le preiau mimetic. mă joc. îmi place să mă joc. la final realizez că-s tot eu și că oricât m-aș strădui, schimbările vin în mod natural, se așază în mine și bruschețea devine blândețe, iar masculinitatea gingășie.

nu-s iubita-soldat. mi-ar plăcea să fiu o dură. o kick ass care să nu se smiorcăie la pms. să nu mă emoționeze copiii, satie sau o declarație romantică. un fel de cristina yang. un fel de rocslessdramaqueenmoreballs. prea multă anatomia lui grey. recunosc. m-am lăsat prinsă-n valul vplay (mulțam Andi) și am uitat să apăs stop. iar acum mă gândesc la mesaje scurte și la obiect care să încapă într-un post it. grey lovers înțeleg.

azi i-am spus soră-mii că dacă-mi propune, o fac! pur și simplu. fără să mă gândesc de două ori. nici măcar o dată. pe 3 mai. marțea. imediat după ziua mea. uite-așa. și o s-o fac fericită. apoi ne-am amuzat de nebunia acestei idei. și de potențialitatea de a face o astfel de nebunie. și asta pentru că-s un fel de barbie cu bocanci și tatuaje care râde de femeile cu reviste de mirese, dar când se gândește la asta se lasă purtată de val, ba chiar zâmbește-n colțul gurii.

e clar, mă apropii de 26 care e tot mai aproape de 30 care e un număr psihologic.
și totuși, theothersideofme, își dă bobârnace peste nas și râde înfundat de sensibilitatea aceasta patetică. de visul jurământului pe plajă, goi, pe care nu dă doi bani pentru că știe că e nisip purtat de vânt, pe nevoia asta de așezare. the other side face planuri nebune de vară în Barcelona, tălpi goale-n orașe necunoscute, iubiri scurte, libertate.

nu mă plâng. e o scurtă introspecție. și o acceptare a dualității care mă caracterizează.
în continuare mi-e bine. deci nu vă temeți.

 

HugsLovePeace
>.<


Preșulețul sau melcul care lasă dâre

În ultimele două zile m-am tot îndrăgostit.

De mai mulți domni. Unii apar în filme: Jean Paul Belmondo *Breathless (Godard) și Marlon Brando *A streetcar named desire (Kazan). Unii în piese de teatru, dar nu dau nume că suntem colegi. M-am îndrăgostit de un tip cu ochii albaștri pe care nu-l cunosc personal, dar cu care mă voi căsători și vom face casă bună. M-am reîndrăgostit de tine pentru că mi-ai zâmbit într-un fel în timp ce mă strigai prietene. M-am îndrăgostit de un tip brunet cu căciula lăsată pe ceafă ce asculta muzică la căști – a coborât la Dristor. Ah, uitându-mă la pozele din Paris m-am reîndrăgostit de starea aceea. Și de ideea de 3 luni în Barcelona. Confund iubirile. Le învălmășesc. Halal!

Din toate cele de mai sus probabil c-o să rămân cu una singură. Și pe aia am s-o port cu mândrie pe după urechea stângă. Eu sunt micuță, nu pot căra prea multe.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Ana știe când le zice. Adică râde și mă numește preșuleț. Sau melcul care lasă dâre. Eu râd și scrâșnesc o înjurătură printre dinți. Mai ales că știu, dar-ar dracu să dea în mintea mea! Știu și mă uit în oglindă și mai știu o dată că parcă mi-s eu. Ana știe că rămân, cum și eu știu. Doar că trebuie să lucrăm la capitolul dramă. Adică preșulețul nu trebuie să sufere că e preșuleț. Să nu sufere deloc, că așa e viața. Așa creștem mari, la dracu! Și totuși, ca să-mi ridic self esteemul (asta după ce am dat iama-n dulciuri și asta după cele 100 de abdomene, Jesuse fii cu mine!) vreau să cred că nu-s orice fel de preșuleț, ci-s unul magic. Nah, că am zis-o!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

M-am gândit eu că e timpul să-mi dovedesc maturitatea și să mă apuc să înțeleg lumea și universul. Adică cât să mai stau după copac (am ce am cu copacii, văd). Și mă iau la trântă cu teorii și experimente și cine ce a spus despre. Când totul se rezumă la propria realitate care lezează (fir-ar) realitățile celorlalți și că există chestiile alea în care nu mai cred, dar că nu mi se întâmplă mie. Sunt mai multe, dar mi-am ros o unghie (deci nu e bine) și nu le mai reproduc.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Bon, sunt un melc. Nu mă coafează ideea, dar mi-o asum. Adică dârele de pe tălpile mele le-am făcut cu bună știință. Acum, trebuie să accept și atât. Dar mie-mi vine să sparg două farfurii și să strig. Și nu Stella, nu Vasile. Să strig tot ce mă scoate din sărite. Sau doar cuvinte urâte. Cică mă victimizez. Darn it! Și cică nu-mi șade bine. Darn it de două ori! Și cică asupra unui subiect oamenii au niște păreri care de cele mai multe ori nu coincid. Apoi se iscă cearta. Apoi ne botoșim și închidem telefoanele. E karma. Plătesc frumușel pentru faptele mele. Iei! Ce plăcere, visul vieții mele. Nu mai am mărunțiș, deci dau tot ce-am agonisit. Dau, dau. Preșulețul se supune.

Și ce s-a întâmplat măi nene cu visătorii?
Ah, futu-i! E revolta maturizării. Copchilul din mine bate țâfnos din picior. Femeia din mine fumează o țigară pe filtrul căreia lasă urme de ruj roșu. Și proasta se zgâiește la ledul blackberry-ului. Dacă se face roșu e de bine.

Și mai era o vorbă de-mi place mie mult
it’s all funny until someone loses an eye or the freaking mind

HugsLovePeace
>.<


That’s me in the corner

Nu știu cum să mă explic eu mie însămi, darămite să mă explic mai departe?

Oamenii înțeleg ceea ce tu exprimi la un moment dat. Eu sunt genul de om care spune o groază de chestii, mai ales la nervi. Multe din ele sunt pure ieșiri iraționale, altele sunt niște mizerii lipsite de argumente și altele adevăruri.

Când discut cu cineva despre un subiect care mă atinge par încrezătoare. Adică repet lucruri și chiar cred în ele. De fapt, mi le repet mie. Se poate percepe că mă mint singură, dap. E și ăsta un punct de vedere. O văd ca pe o metodă de autoconvingere. Nu am observat asta la mine până de curând. Nevoia de a verbaliza pentru a deveni realitate. S-a întâmplat să nu fie adevărat și tot ce am zis să fie în van. Să vezi atunci ochi beliți în oglindă și greutatea acceptării.

Probabil că la fiecare final de frază ar trebui să specific – acum – ca să sesizez auditoriul că mâine s-ar putea să nu mai fie așa. Da, îi bulversez pe toți cu schimbările mele. Dar ele nu-s minciuni și nici jocuri de teatru. Sunt căutări și descoperiri. Sunt schimbări venite în urma exteriorului (cum a fost cu piesa de teatru Egoistul) sau sunt povești mai vechi care se așează și abia acum ies la iveală. Fondul principiilor există. Pe el cad și urcă alte elemente, dar esența mea este aceeași…

Se poate interpreta că mă schimb după cum bate vântul. Dar important e că vântul îmi aparține.

Nu știu să mă explic mie. Uneori mă înspăimânt de cât de lipsită de liniaritate și câtă lipsă de constantă duc. Și da, derutez și nu fac decât să trimit confuzie. Iar oamenii rămân cu impresii. Și ei au dreptatea și adevărul lor. Iar eu mă aștept să mă vadă așa cum cred eu că sunt așa cum cred eu că ofer. Dar la final, când tragem linie, observ frapată că rezultatul meu este aproape diferit de celălalt. Și da, uneori sunt prea îngăduitoare cu mine și alteori prea aspră. V-am zis doar că la mine nimic nu e drept.

Și acum nu știu ce să fac. Sunt într-un blocaj. Pentru că nu știu cum să explic lucrurile astea de mai sus. Adică le pot așeza în scris, dar când e vorba să port un dialog mi se opresc gândurile. Și nu găsesc explicații pentru gesturile mele, explicații care să lumineze situațiile. Pot spune: așa am simțit! Și da, suntem niște egoiști, dar eu îmi asum din start această caracteristică… Și da, încerc să schimb lucruri mărunte care să întregească puzzle-ul mare. Nu o fac pentru voi, ei sau altcineva, ci pentru mine în primul rând. Ha, tot egoism, nu?

Simțeam nevoia să mă explic. Am senzația că orice fac e pus sub o lupă și nu mai am curaj s-o sparg, lua-o-ar dracu! Not a drama queen, just a drama princess.

HugsLovePeace
>.<


Momente întipărite

Veneam spre casă într-un 135 aproape gol și urât mirositor de la aurolacul care ședea comod pe scaun. În căști aceleași melodii pe care le tot ascult pe repeat de vreo cinci ani (să tot fie) ale trupei Air (Playground Love și All I need), melodii care încă mă emoționează.

Mp3-ul se încăpățânează să mă aducă în aceeași stare a vremii…

În pasajul de la Muncii cinci mașini lovite. Una după alta așezate în coloană.

În bălțile citadine se reflectă blocurile pe lângă care tot trec de câțiva ani încoace. Uneori privesc câte un balcon până-l pierd cu privirea și uneori mă întreb de câte ori a vrut cineva să zboare de acolo?

Mi-am amintit de perioada neagră a atacurilor de panică, atunci când unica soluție de a le supraviețui era să dispar. Ce paradox, nu?  Mă gândeam frecvent la moarte, atât de frecvent încât devenise parte din mine. Frica mă dobora în fiece zi puțin câte puțin și soluțiile de supraviețuire deveneau incerte.

O transformasem chiar într-o poezie romantică, mare iubitoare de tragedii, fiind. Acest defect uman de a visa cu ochii deschiși la o moarte ca-n Romeo și Julieta, o moarte care să rămână inscripționată de-a lungul vremii. De fapt, nu e nimic frumos în asta. De fapt, nu e nimic.

Acum, ani mai târziu, recunosc că nu mi-aș da viața pentru absolut nimic. Dacă înainte juram credință și devotament chiar cu prețul propriei vieți, acum mă retrag, un biet privitor care-și prețuiește orice momențel.

Nu, nu mi-aș da viața pentru nimeni, oricât de idealist și poetic ar fi. Sunt atât de egoistă încât să refuz vehement măcar să mă gândesc la asta. Și nu pentru că oamenii nu ar merita (asta chiar nu am de unde să știu), ci pentru că acolo în Univers s-ar crea un dezechilibru imens. Nu cred că menirea noastră este să ne sacrificăm, ci să îmbrățișăm.

De la vreme și de la senzația de frig care stăruiește cu îndârjire în coasta mea, de la doruri (tare mi-aș dori să treacă o zi, o dimineață măcar și să nu-mi fie gândul departe), de la întunericul de afară și de la acordurile care parcă pulsează odată cu cordul meu, eram cât p-aci să fiu una cu atmosfera.

Refuz, însă, o stare care mă poate trimite în grota care zace-n mine. Pentru că eu simt nevoia să respir lumina.

HugsLovePeace
>.<

Foto