Tag Archives: viata

Despre bunăvoinţa oamenilor

Există anumiţi oameni atât de binevoitori şi plini de sfaturi încât ştiu mai bine ca posesorul vieţii cum trebuie aceasta trăită. Oamenii ăştia te sufocă cu atâta bunătate că-ţi vine să-i loveşti cu o bâtă peste dantură. Ei nu vor să înţeleagă, neam, că tu ştii/simţi mai bine ca oricine implicat în cerc.

Eu nu pot cu oamenii ăştia şi mă isterizez şi urlu. Aşteaptă argumentele alegerilor mele de parcă sunt la judecata de apoi şi trebuie musai să-mi zic motivaţiile. Atunci îmi pierd cumpătul şi pierd toate raţiunile. Evit să-mi mai susţin principii pentru că înaintea binevoitorului înţeleg că oamenii sunt diferiţi şi aleg după bunul plac. Conceptul de turmă mă face să-mi scrâşnesc dinţii. Pumnul pe gât m-a enervat groaznic ca şi presiunea celor din jur de a alege.

Şi dacă nu vreau?

Pardon, am uitat! Sunt laşi cei care nu aleg pentru că le permite vieţii sau destinului să ia decizii în locul lor. Parcă aşa era teoria, nu? Te trăieşte viaţa pe tine, pare-mi-se.


mă enervează

Deşi o iubesc pe bunica mea, mă enervează atunci când mergem împreună la Biserica din sat şi mă obligă să fac ritualul acela (de ochii babelor): mătănii şi pupat icoane. Cum să-i explic că legătura cu Divinitatea e alta? Şi atunci le fac şi par smerită, doar să-i fac ei pe plac.

Când sunt întreruptă (atunci când vorbesc) simt că îmi vine să lovesc persoana cu care vorbesc. De asemenea şi când alţii sunt întrerupţi, mi se pare că ne derutăm reciproc, că jucăm un ping pong absurd al ideilor.

Oamenii care cer sfaturi şi se pişă pe ele şi oamenii care dau sfaturi şi se oftică dacă nu le urmezi.

Sutienele push up, prea mici şi cămăşile albe egal sfârcurile pe afară, bleah!

Femeile care ies din casă arătând de parcă le-a lovit troleul. Nu zic să ieşi cu părul ondulat şi pantofi cu toc până la colţ, dar măcar decent şi nu aproape în curul gol. Şi ne mai întrebăm de ce-s atât de multe singure…

Unii bloggeri mă enervează cumplit pentru că se cred zeii virtualului. Nu dau nume. Şi unii comentatori care spun chestii total pe lângă şi se aşteaptă să le răspund şi să le mulţumesc că sunt aici. Vin rar, dar când vin mă ia capul.

Oamenii care-mi citesc blogul şi apoi au impresia că mă cunosc şi că putem să ne tragem de toate şireturile din Univers, ba chiar se contrazic cu mine despre mine. Asta-i maxim!

Mă enervează cretinii care publică joburi şi apoi nu se uită peste cv-uri. Înţeleg că aplică 5000 de disperaţi, dar măcar cei care se califică merită o aruncătură de ochi.

Melodia Portugalia a lui Salam.

Oamenii care intră în tine pe stradă (eu cică aş fi unul din ei, că nu am direcţie) şi nici măcar pardon nu zic.

Controlorii care nu controlează ţigani.

Cei care s-au sesizat că ţiganii sunt europeni. Da, sunt, dar cât să mai fure şi ei? După cum spunea un nene la tv, nu luptăm împotriva lor, ci împotriva mizeriei şi a delicvenţei. Pam pam! Total de acord.

Şi ar mai fi, dar nu-mi mai vin în cap. Pe tine ce te enervează?


sfârşitul lumii 2012

Voiam să scriu ceva de suflet. Pe cuvântul meu! Aşa de inimă albastră. Să vă ia cu fiori, dar am dat click pe un status şi am găsit asta:

…şi mi-a dispărut tot. În faţa acestor mari cuvinte mă înclin. Nu e de râs când vine vorba de sfârşitul lumii… „la iubirea noastră mare vom fi supravieţuitori”. Io deja am o lacrimă într-un colţ. Nu e transpiraţie, jur!

Mi-am amintit de postul mynele tv care a fost sursă de râs isteric într-o noapte. Mi-am amintit că am ascultat atunci piesa asta şi la fel am simţit o tresărire mistuitoare în corasonul meu labil. Nu mai am cuvinte să-mi exprim simţămintele. Am să închid şi am să mă chircesc în baie ca un emo. Apoi acolo o să prizez dero pe nas să uit tot.

Plus că mă pregătesc de un fel de party în aer liber unde cu siguranţă nu va cânta niciun purice, ci doar o turmă de greieri.

Cu dragoste,

>.<


uneori simt că nu mai pot

În ultimele două săptămîni nopţile mele-s parcă ale unui zburător care nu ştie ce caută. Nu reuşesc deloc să dorm, iar dacă pun geană pe geană visez te miri ce poveşti sau pur şi simplu mă trezesc şi mă uit la tavan. Pe care nu-l văd că de cele mai multe ori e beznă.

Azi dimineaţă pe la ora 5:00 mă uitam pe telefon la lista de mess. Că nu aveam nimic mai bun de făcut decît să dorm şi cum somnul se lasă greu…

Pe lîngă aceste element esenţial al supravieţuirii mele pe această planetă mai am senzaţia că timpul se scurge inutil şi că nu fac nimic, dar nimic! Îmi făcusem o mie de planuri despre cum o să-mi petrec vacanţa de student-şomer şi sunt mai mult în dorul lelii.

Mai văd cîte un film, mai arunc un ochi peste o carte, mai nişte mantre şi aia e! Nu mă pot gîndi la scenarii sau filme. Nu mă pot conecta la vibe-ul creativ. Nici să desenez nu-mi mai arde. Şi cînd mă uit la ceas e deja seară, iar eu pierd vremea lamentîndu-mă sau visînd iubiri pe pereţi. Ceea ce e distructiv al naibii.

Aşa că mă apuc de viaţă. Habar nu am unde am lăsat-o că am tot deşirat şi acum e încîlcită şi stau prost la capitolul răbdare şi concetrare.

Da, totul ţine de mine! Adică numai eu îmi pot croi după bunul plac cum să trăiesc.

Dar nu aţi observat că, uneori, ceva mai presus de voi, parcă prinde putere şi reuşeşte să vă ghideze paşii? O fi de la pms?

>.<


din unghere prăfuite

Cîteodată aş vrea să mă evapor. Să fiu vapori mov. Să semăn cu sleiala verii. Cu încinsul asfaltului. Cu nimic şi să trec neobservată pe la tîmplele celor iubiţi. Să-i mîngîi. Să-i privesc în tăcere. Să le şoptesc ce nu vor să audă. Ce nu aud. Cu tac.

E una din zilele cînd te trezeşti cu capul cît o baniţă. Şi nu e numai alcoolul de vină. Nici răsăritul. Nici lipsa nisipului lipit de chipul transpirat. Şi nici vara copleşitoare. Sunt toate şi te apasă. Cuvinte, frînturi de vorbe aşezate pe cioburi de imagini se derulează în tropot. Stop!  Nu se opresc la nicio comandă. Şi vîrtejul ăsta mă epuizează.

Mă doare pieptul. Un pachet de ţigări. Deodată. Sudat cu poftă. Ţigara avea gust dulce. Nu am mai simţit asta pînă acum, dar imediat după o gură de vin alb, un fum umple gura de miresme de salcîm. Apoi fuga şi urletele şi „roxana!!!” cu gravitate în receptor şi verticalitate în contradicţie cu orizontal şi deruta. Clipitul greu. Evitarea privirii. Greutatea cu care ascult.

Dimineaţa inima nu mai ştie. Nici somnul nu-mi mai e somn. Aud. Văd. Sufăr şi acolo unde-ar trebui să fie bine. În vis.

Şi viaţa asta (a mea, pare-se) cum ar trebui s-o trăiesc? Prin mine sau prin alţii?
Dacă-mi permit s-o trăiesc prin mine primesc limite şi reproşuri, apoi interdicţii de a mai… dacă trăiesc prin alţii?


întrebare?

ce faci atunci cînd un prieten îţi dă pur şi simplu cu flit?

* cefeldeprieten face asta, poate mă veţi întreba. eu am norocul să iubesc oameni de genul ăsta pentru că-s naivă şi pentru că nu mă satur de ţepe. mai grav este că şi după ce-mi iau muile de rigoare continuu să cred că totulvafibine şi că prietenia bate la fund orice altceva.

şi vă întreb pe voi pentru că sunteţi deştepţi şi neimplicaţi emoţional. ce faci cînd un prieten (bine, presupus prieten) te scoate cu forţa din viaţa lui, fără să-ţi zică măcar de ce?


fluturii sunt liberi!????

Să nu uiţi asta.

Pentru că mi-e greu şi ciudă şi da, mi-aş dori să nu-mi lipsească niciodată nimic material. Şi nu, nu pentru că-s lacomă, nu pentru că un ochi se închide mai greu de la curent, nu pentru că aş agonisi a snob, ci pentru că atunci cînd nu ai lipsuri existenţa se simplifică şi te poţi ocupa mai mult de spiritualitate.

Ipocrit cel ce spune că nu vrea să-i cadă bani din ceruri şi el să nu facă decît să citească, iubească, zboare, călătorească. Să se bucure de toate plăcerile vieţii. Să vadă Tailanda sau să stea la malul mării Egee pe un şezlong citind Proust sau pictînd apusuri în Egipt.  Făcînd ce vrea, pentru că poate.  Să fie liber ca un fluture.

Viaţa nu e dreaptă! Nu e drept să te naşti ciobit. Nu e drept să tînjeşti după momente pe care le preţuieşti cu disperare pentru că ştii că se termină prea repede. Nu e drept să nu ai un cuib al tău unde să poposeşti la greu.

Nu, nu-i adevărat! Dacă ai nu te nu obişnuieşti cu binele şi nu scad respectul şi foamea pentru spirit. Dacă le ai în tine, rămîn acolo veşnic. E vorba de confort. Confortul mental de a-ţi permite să faci orice şi apoi vine el şi flow-ul.

Şi ce rost are să muncesc o viaţă? Să iau 20 de zile dintr-un an concediu şi să-l petrec cu stresul revenirii la viaţă, la perioada de sărăcie de după. Ce rost are să mă încred într-o pensie pe care nici măcar nu ştiu dac-o mai apuc? Ce rost are să dau viaţă? Cînd din start blestem la moarte şi la lipsuri pe care sufletul le cere?

Sunt foarte nervoasă. Pe tot. Pe nenorocitul de Marius Fleancu care-mi datorează o sumă de bani şi nu are bunul simţ să răspundă la telefon. La niciun telefon. E nesimţire crasă. E de cea mai joasă speţă acest om, un prefăcut şi un nemernic. Şi ştiţi ceva? L-am crezut prieten, cîndva.

Şi ce dacă-mi găsesc un job? Asta nu-mi garantează cu nimic că viaţa mea se va îmbunătăţi considerabil. Nu urăsc bogaţii, nu-mi pasă că alţii au miliarde şi parlamentarii fură şi Lady Gaga are diamante. Mă interesează ce-mi cere sufletul şi ce îndură el.

Aahhhhh. Awwwwaaa. Urlete şi furii.


Spitalul Floreasca

Săptămîna asta a trebuit să dau o tură pe la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Nu, nu pentru mine, ci pentru o prietenă care a fost bolnăvioară. Mă aşteptam să găsesc mutre acre şi medici nervoşi care nu dau nici mucul pe tine, dată fiind situaţia salariilor şi moartea sistemului medical din ultima vreme.

Ei bine, spre mirarea mea, am găsit acolo nişte oameni minunaţi de o bunătate extraordinară, un respect şi un calm nemaiîntîlnite în vreun spital pînă acum. Nu numai că purtau o conversaţie cu pacientul, dar vorbeau ca unui om. M-au lăsat să stau pînă la doişpe noaptea cu prietena mea şi a doua zi pînă pe la zece, întrebîndu-mă dacă vreau să rămîn peste noapte şi făcînd glume cu mine. Am rămas interzisă.

O femeie rîcîia cu un cuţit guma lipită de linoleum şi o alta spăla de mama focului podeaua. Ba, au şi tonomat pentru costumul de vizită. Bagi o hîrtie de 5 lei şi primeşti bonetă, papuci şi halat. Decît să-ţi dea o răpciugă folosită.

Partea amuzantă este că la un moment dat un mare gîndac se plimba pe culoar. Din ăia de apar vara de zici că-s mutanţi. Şi mai amuzante erau panourile atîrnate pe pereţi toate în limba engleză din care nu am înţeles boabă. Deşi aveau şi poze.

Partea tristă: miliardele de coloraţi  de la intrare şi jegul pe care-l lasă în urmă. Erau vreo 10 pentru o persoană venită la urgenţe. Pe lîngă ei mai erau cîţiva care-şi făceau veacul pe acolo. Vorbeau tare la telefon, scuipau, ţipau unul la altul pentru a atrage atenţia oamenilor din jur care-i priveau cu teamă şi dezgust. De ce trebuie să fie aşa? De ce nu putem să fim civilizaţi şi să aşteptăm în linişte? De ce aruncăm mucurile de ţigară şi paharul de cafea pe jos dacă la un metru de noi este un coş?

Ei bine, dacă medicii şi asistentele au fost de un bun simţ excepţional, bodyguarzii care ascultau manele la telefon şi flirtau cu două fîţe, au fost nişte bădărani. Nu numai că vorbeau de parcă eram vreo oaie tîmpită, dar şi tonalitatea era neadecvată. Din prima tură, a doua oară au fost mai de treabă. Am preferat să le mulţumesc pentru atenţie şi să mă car fără a stîrni o revoltă. Pentru că i-am înţeles că-şi făceau jobul, dar că respectul faţă de alt om nu apare în fişa postului.

Mai era o femeie în rezervă al cărui fiu căutase la 10 farmacii un medicament pe care spitalul nu-l avea, dar un medicament foarte important – pentru alergii. Am zîmbit amar.

O doamnă asistentă, cu o voce groasă şi mărunţică şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat ne povestea cum nu şi-a luat salariul de o vreme, cum nu o să fie plătită pentru ziua cînd a venit la muncă ziua cu pseudogreva, cum după 35 de ani vechime are un salariu de 1300 de lei şi totuşi femeia aia a ajutat-o pe prietena mea, a îngrijit-o şi a refuzat vehement orice atenţie.

Şi mi-a părut rău pentru ea, pentru medicii adevăraţi care se spetesc să înveţe un car de ani şi care la final rămîn cu amintirea unei dorinţe de a salva vieţi, pentru pacienţii care mor din lipsă de medicamente, pentru Romînia, pentru mine.

De aceea – beţi doi litri de apă pe zi, mîncaţi multe legume şi fructe şi faceţi mişcare. Să nu cumva să ajungeţi la medici şi să nu aibă să vă dea o pastilă.


un’, doi, trei la perete stai!

Mă ascund cu fiece clipă care trece. Dacă acum 10 ani eram omul deschis, prietenos şi plin de curaj cu timpul am reuşit să-mi construiesc o carapace solidă. La uşă sunt mulţi oameni care se cred deja înăuntru servindu-se din cafeaua mea. Îi las să creadă ce vor.

Mi-ar plăcea să ştiu tot. Mai ales totul despre organismul meu. Să ştiu că atunci cînd mă deshidratez corpul îşi trage apa din stomac şi intestine şi că e bine să beau apă în ficare zi. Nu 2 litri deodată, ci treptat. Mi-ar plăcea să ştiu toate conexiunile care au loc la nivel fizic în trupul meu şi mi-ar plăcea să evoluez mental şi să-mi folosesc inteligenţa şi intuiţia cît mai mult cu putinţă. Să-mi manipulez propria minte.

Mi-ar plăcea să ating anumite orizonturi pe care le realizez la un moment dat. Să nu cad în dizgraţii. Să nu aleg patetismele. Să-mi amintesc mereu viaţa şi s-o trăiesc fără să mă ambalez inutil cu nimicuri. Ca atunci cînd văd un film sau citesc o carte şi mi se întipăresc în suflet anumite cuvinte (imagini) şi mă rog să le păstrez la infinit, dar ele se duc odată cu timpul. Rămîne numai senzaţia, dar învăţătura pleacă. Poate pentru că eu nu-s o bună gazdă.

Mi-ar plăcea să redevin idealista din liceu care credea că iubind ai drept de viaţă şi de moarte asupra celui de lîngă tine aşa cum spunea Camil Petrescu. Acum nu ştiu dacă mai am vreun drept. Nu e stupid?

Iar sunt în căutări şi iar nu mi-e bine. Nu am atins punctul culminant şi nu pot rămîne statornică unei ideologii. Mă chinui să sap adînc. În mine. Să aflu ce-i al meu şi să crească odată cu evoluţia mea. Nu-mi pot pretinde cuvîntul altui om, dar îl pot respecta.

Vorbesc în dodii. Am visuri. Asta ştiu. Probabil că voi reuşi să le îndeplinesc pe majoritate pentru că-s o fire cu o voinţă de fier. Asta dacă între timp nu-mi pierd nişte minţi.

M-am aşezat cu faţa la perete. Şi stau cu capul plecat. Trag cu urechea la viaţa care curge pe lîngă mine. Parcă e pîrîul Gutinaşului. Cu coada ochiului încerc să cuprind cît mai mult. Mîinile stau cuminţi împreunate. Aştept acolo să renasc şi să mă regăsesc.

Mi-ar plăcea să nu uit cum iubesc eu, de fapt. Să nu uit esenţa care mă face să trăiesc povestea.


amnezie temporară

Sunt momente cînd intru în blocaj afectiv. Mă uit cu totul. Nu mă caut din inerţia de a sta potolită în momentul de gol. Nu mă sperii. Ştiu, undeva în subconştient, că mă voi regăsi odată cu primul zbor.

S-au adunat toate. De mîine intru în alt ciclu emoţional. Proiectele facultăţii mă acaparează şi odată cu ele mă perind aiurea în timpi morţi.

Sunt zile cînd nu-mi găsesc resursele să pornesc la drum. Îmi pun ochelarii de soare, dau muzica la maxim şi umblu teleleu pe străzi. Se lasă noapte pe aleile slab iluminate. Mă bucur de bătaia tăcută a vîntului şi mă zgribulesc în mine de frica gîndurilor. Nu am avut niciodată puterea să mă detaşez… să le îndepărtez.

Dacă aşez totul aşa cum îmi place rezultă multe nopţi nedormite. Şi nu le mai pot trece aşa. Pe drumuri pustii. Le număr în bezna becului stins şi mă bucur de orice licurici care-mi bate-n geam de la blocul de vis a vis. Am multe pe umeri şi merg cu paşii tîrîndu-i cu greu aproape în urma mea.

Sunt nopţi cînd îmi amintesc de visurile mele de la vîrste fragede. Nu mă vedeam aici şi asta pentru că niciodată nu am fost convinsă pe deplin de ceea ce vreau. Întotdeauna mi-am lăsat spaţiul iluziei deşarte. Şi poate e bine aşa. Sau poate nu. Poate ar fi trebuit să ştiu de la 15 ani că vreau să mă fac doctor şi să mă dedic acestui lucru, pe cînd eu am zăbovit în decizii şi am planat în imaginar. Ciudat este că orice mi-am dorit s-a şi întîmplat şi cînd s-a întîmplat nu am mai avut pornirea să mă bucur. Mă epuizasem pe parcurs…

Ador nopţile astea. Poate pentru că (după spusele ei) în adîncul sufletului meu sunt o artistă… mă leg de orice mărunţiş care mă poate atinge. Şi-atunci pornesc avalanşele sufleteşti. Nu ştiu ce înseamnă să trăieşti într-o lume a creaţiei şi mă întreb dacă totul a pornit din mine sau doar din ambiţia de a-mi demonstra, încă o dată, că ce-mi doresc se întîmplă cu adevărat?

Închei frazele întortocheate şi închid porţile literare. Revin în real într-o noapte răcoroasă, pe străzile murdare din oraşul meu trist. Îmi pun pijamaua albă şi mă întind flămîndă de alte şi alte visuri.