Tag Archives: vis

A fantastic dreamer

Mi-am împreunat mâinile sub ceafă și-am tăcut.

Norii frământați cu grijă se deplasau nestingheriți pe un cer lăptos. Un fluture negru cu desene portocalii zburda haotic. Când o albăstrea. Când o mini margaretă. Când o frunză oarecare. Primul instinct a fost să-l alerg și să-l capturez, ca mai apoi să mă zgâiesc la formele aripilor sale. Apoi să-l las să zacă în câmp. Apoi să moară.

Nu (mai) pot spune că-s moartă după copii, dar îmi aduc aminte de o fază: era un copil, nu știu al cui, care căsca gura și scoatea limba. Pe ea se prelingeau bale. Se apropia de tine și se lipea ca o ștampilă. Poc. Te bălea pe o porțiune de corp. Se amuza. Scotea un sunet și se căra.

Te-am visat cu ochii deschiși. 

Aș vrea să nu mă mai privești așa. Așa cum? Așa, mhm… că nu știu cum să te privesc înapoi, mai bine te evit.

Te-am visat și cu ochii închiși.

Aș vrea să ne fie mai simplu. Simplu cum? Păi pur și simplu, ca să nu mai fie nevoie să te evit.
Aha.

Azi toată ziulica am vărsat: ice coffee, vin roșu, apă. Dacă aș fi superstițioasă aș zice că îi e sete lui tata. I-o fi. Mie mi-e dor de el.

M-a surprins vara de azi. Toropeala. Drumul. Aerul încărcat. Autobuzul plin. Mersul pe jos. Noi doi.

HugsLovePeace
>.<

Anunțuri

Hmmm

Se întâmplă lucruri ciudate în subconștient.

Ieri visam că ne invadează nemții, aveau avioane și ne killăreau de nu ne vedeam. Tata ședea în canapea și râdea. Era frumos. Cu ochii lui albaștri. Și el râdea și eu priveam fascinată lumina gloanțelor pe cer.

Azi noapte am visat că eram la țară la bunicii mei. Acolo am cunoscut un tip (unatcist muahaha), dar jur că nu-mi amintesc numele lui (alambicat, ceva cu F) și nici zodia, deși bănuiesc că era fecioarî.

Și ne plimbam prin grădină (care arăta ciudat a la Jean Piere Jeunet) și bunicul era într-o cameră undeva prin zona aia. Și am vorbit cu el și era fericit și tânăr si a început să danseze charleston cu o brunetă. Aia avea și costum. Îi priveam minunată și elul acela râdea cu țigara lui lungă în colțul gurii. În ogradă era plin de copii și era veselie mare.

Arhmmm… un tors de motănel. Fug la cafea!

HugsLovePeace
>.<


Ultima secvență, întâiul generic

Eram la o petrecere și purtam o rochie neagră lungă, prea lungă pentru mine. Decoletul adânc mă jena, iar corsetul mă împiedica să respir cum trebuie, de aceea eram cam amețită. Purtam perle albe la gât, desigur că nu-mi plăceau. Mănuși lungi, cercei lungi, inel strălucitor pe unul din degetele mâinii stângi. Foșneam toată. În jurul meu oamenii valsau, un vals ciudat. Toți erau îmbrăcați în negru cu figuri cadaverice. Și muzica…

De mine se apropie un bărbat înalt, supt la chip, cu degetele lungi acoperite de niște mănuși albe. Erau singurele mănuși albe din toată încăperea, de fapt era singura pată albă. Mi-a întins mâna stângă să mă invite la dans. Am dat din cap a refuz, dar m-a agățat cu forță de braț și m-a tras spre el. Nu înțeleg ce mi se întâmplă, părul lung și roșu îmi acoperă privirea, iar el mă tot învârte și râde. Caut cu privirea prin mulțimea hipnotizată, caut să mă agăț de cineva cunoscut, dar nu descopăr pe nimeni. Încerc să mă desprind din strânsoare și el mai cu patimă mă învârte, că la un moment dat nu mai atingem podeaua. Mi se face rău. Mă ia cu leșin.

Râde și râsul lui mă înfioară.

Se apropie de urechea mea. Eu mă retrag. Buzele lui îmi ating lobul urechii. Sunt reci, de gheață. Bucăți de carne moartă. Îl privesc cu groază. Își pune obrazul pe gâtul meu și mă sărută. Îmi curg lacrimi fierbinți care dispar când ating chipul lui palid. Încearcă să-mi spună ceva, dar mă dor cumplit oasele și sunt amețită. Prind câteva frânturi de fraze.

–  Știi? mi-e greață… pripești în a iubi… pianul grav îmi sparge timpanul… ești o mincinoasă… râsul lui mă înspăimântă și mâinile sale îmi strâng cu forță mijlocul… o să mă frângă îmi zic în gând. Tu o să frângi!

Și se oprește, se oprește din dans și îmi dă drumul de pic lată la podea. Dispar cu toții și muzica și dansatorii. Rămân în rochia prea lungă și prea sufocantă cu capul sprijinit de palma întinsă, aproape moartă.

Abia respir.

Aș vrea să plâng și dacă s-ar putea aș vrea să fiu în brațele cuiva.
Eu nu vreau să frâng, eu vreau doar să iubesc.

 

HugsLovePeace
>.<


Bună, eu sunt duminică

Gîlgîi cana de cafea de parcă-ar fi apă plată cu lămîie. Doamne, îmi place aşa mult gustul! Cîteodată mi se face pur şi simplu poftă de cafea. Şi cred că mai mult de atît iubesc pauzele de cafea şi ce oferă astfel de momente de ştii să le preţuieşti cum se cuvinte.

Mi-ar fi plăcut să fiu atentă la orele de gramatică în şcoala generală. Întîmpin multe probleme şi este de toată jena să păţesc aşa ceva, absolventă fiind de-o facultate care cere să visezi gramatica limbii romîne. Mno, trist. În liceu nu am făcut gramatică. În facultate nici atît. O să le iau de la capăt, probabil în această vacanţă lungă.

M-am îndrăgostit de un regizor suedez, Patrick Eklund. De fapt, de două dintre filmele lui. Unul l-am văzut la Timishort – „Slitage” şi unul noaptea trecută la ShortsUp- „Istället för abrakadabra”. M-am bucurat că i-am recunoscut maniera la al doilea film, el avînd cinci în total. Chimay! Cei care au văzut filmul se prind de glumă. Chimay spunea magicianul în loc de abracadabra, un magician dement de 25 de ani cu o faţă expresivă şi comică. Eklund realizează un melanj armonios cu momente comice şi situaţii dramatice pe care le oferă cu fineţe spectatorului. S-a rîs enorm la film! Şi s-a aplaudat asemenea.

Urlă în boxe (şi eu cu ele) Otherside – RHCP, auuuuuuuuu!!!

De două săptămîni pe mp3 am numai Metallica şi Rammstein. Mă doare să ştiu că vor fi aşa aproape de mine şi nu pot merge că nu am banii necesari. Of! Oricum, am vorbit cu Mera şi aplicăm planul B. De auzit îi vom auzi şi poate îi vom şi vedea.  Depinde numai de noi!

by evergreenAm visat că am proiectat filmul meu şi nu era ce ştiam eu că e. Era o nebunie curată. O nebunie pe care (ca orice regizor bolnav în cap) am înţeles-o pe deplin. La final nimeni nu a aplaudat. De fapt, vară-mea Alexa (care nu ştiu ce căuta acolo) aplauda. Apăruse şi ea în film. Lumea se uita la mine cu ochii mari.

Erau spectatori în vîrstă pentru că proiecţia era la o nuntă a unui coleg (Gionuţ) care tocmai se căsătorea din obligaţie şi nu din dragoste. Şi mi-am zis: ei nu pricep, alţii de erau înţelegeau ce voiam să zic. Nişte cadre cu mine bălăcindu-mă pe malul unui rîu (murdară de mîl) şi parcă aproape să mă înecam şi apoi am pus capul pe o şină de tren, eram cu vară-mea. Aw, mi-am zis! Subconştientul mă avertizează.

Lately am nişte stări. Parcă aş pupa pe cineva! Aşa cu foc aş pupa! Ca un copil din ăla mic şi retard care nu ştie ce e valoarea unui pupat. Şi aş ţine de mînă. Pur şi simplu, cu toate implicaţiile strîngerii. Şi aş merge mult. Mult de tot, noaptea. Într-o tăcere care nu apasă, deşi eu nu ştiu să tac pentru că mă simt stînjenită. Poate aş învăţa să tac, poate dacă aş pupa mai des. Vara mă îndrăgostesc. Aşa păţesc mereu.

Desigur, a început Placebo cu Because I want you (winamp mă cunoaşte).

Bună, eu sunt duminică!

>.<


din alte timpuri

Mă mîngîiai încet şi blînd pe frunte. Trupul în spasme se zguduia în poala ta. Valuri umede curgeau cununîndu-ne . Ochii închişi strîns, pînă la durere. Şi negru.

În dimineaţa asta am ieşit singură pe plajă. Mi-am pus rochia lungă de prinţesă şi pălăria cu boruri largi cu nevoia să trăiesc o senzaţie din alte timpuri, zărită probabil într-un film. Încerc să-mi asum singurătatea plimbării, deşi recunosc că mă cam plictiseşte pustiul plajei. Marea e calmă. Mă loveşte agale la tălpi. Mititica mare. O fi obosit, săraca.

Am mers cu faţa spre soare. Apoi cu spatele. Apoi am alergat. Apoi am gîfîit. Apoi am cules trei scoici pe care le-am făcut şirag de perle. Au trecut clepsidre întregi de timp şi tot pustiu era pe plajă. Lipsa aceasta mi-a creat un disconfort emoţional. Oricum sunt destabilizată din punctul ăsta de vedere, dar chiar aşa să nu mă pot bucura de un moment? Oare cîte momente am ratat numai gîndindu-mă la asta.

Am schimbat perspectiva şi m-am întins într-un hamac în crestele munţilor. Un şoim dădea tîrcoale. Ciudat, am aceeaşi rochie de plajă, deşi port bocanci de căţărat. Of, n-am să-mi scot niciodată din cap poveştile cu prinţese. Mi-era teamă să privesc în jos. Josul era infinit şi gol şi iar acea pustietate apăsătoare. Ah, de mi-aş fi luat măcar o carte să mă pierd în ea! Degeaba, dacă mă apasă nu are să mă lase cu una cu două şi nici măcar literatura tămăduitoare nu are efect în astfel de cazuri.


amnezie temporară

Sunt momente cînd intru în blocaj afectiv. Mă uit cu totul. Nu mă caut din inerţia de a sta potolită în momentul de gol. Nu mă sperii. Ştiu, undeva în subconştient, că mă voi regăsi odată cu primul zbor.

S-au adunat toate. De mîine intru în alt ciclu emoţional. Proiectele facultăţii mă acaparează şi odată cu ele mă perind aiurea în timpi morţi.

Sunt zile cînd nu-mi găsesc resursele să pornesc la drum. Îmi pun ochelarii de soare, dau muzica la maxim şi umblu teleleu pe străzi. Se lasă noapte pe aleile slab iluminate. Mă bucur de bătaia tăcută a vîntului şi mă zgribulesc în mine de frica gîndurilor. Nu am avut niciodată puterea să mă detaşez… să le îndepărtez.

Dacă aşez totul aşa cum îmi place rezultă multe nopţi nedormite. Şi nu le mai pot trece aşa. Pe drumuri pustii. Le număr în bezna becului stins şi mă bucur de orice licurici care-mi bate-n geam de la blocul de vis a vis. Am multe pe umeri şi merg cu paşii tîrîndu-i cu greu aproape în urma mea.

Sunt nopţi cînd îmi amintesc de visurile mele de la vîrste fragede. Nu mă vedeam aici şi asta pentru că niciodată nu am fost convinsă pe deplin de ceea ce vreau. Întotdeauna mi-am lăsat spaţiul iluziei deşarte. Şi poate e bine aşa. Sau poate nu. Poate ar fi trebuit să ştiu de la 15 ani că vreau să mă fac doctor şi să mă dedic acestui lucru, pe cînd eu am zăbovit în decizii şi am planat în imaginar. Ciudat este că orice mi-am dorit s-a şi întîmplat şi cînd s-a întîmplat nu am mai avut pornirea să mă bucur. Mă epuizasem pe parcurs…

Ador nopţile astea. Poate pentru că (după spusele ei) în adîncul sufletului meu sunt o artistă… mă leg de orice mărunţiş care mă poate atinge. Şi-atunci pornesc avalanşele sufleteşti. Nu ştiu ce înseamnă să trăieşti într-o lume a creaţiei şi mă întreb dacă totul a pornit din mine sau doar din ambiţia de a-mi demonstra, încă o dată, că ce-mi doresc se întîmplă cu adevărat?

Închei frazele întortocheate şi închid porţile literare. Revin în real într-o noapte răcoroasă, pe străzile murdare din oraşul meu trist. Îmi pun pijamaua albă şi mă întind flămîndă de alte şi alte visuri.


zile bune

zile şi nopţi pline. frezii albe în glastră. emoţie. entuziasm. desene pe cer. cu degetul gol. ce curaj! voi! în lume.

alexandrina la clubul ţăranului. sîmbătă. vreau!

concertul. tchaikovsky. lacrimi. vis împlinit. melanie laurent. shoshanna. filme. filme. filme. cinematecă.prietenă. paşi în noapte. căutare. prietenă. rîs. cristalin. dor. prietenă.

e bine. puştiu e bine. „împrimăvărim” împreună. în braţe. cu dor şi dragoste. fără întrebări. doar tăcere. pură. noi doi. simplu.

am multe. le aşez. vă spun apoi.

eu sunt un ghiocel însîngerat. s-ar spune. sunt soare. oare?


autoportretul meu

azi am fost în facultate. de dimineaţă. arta papă viaţa din om. am zis-o! şi am lucrat la 3 proiecte.

mi-am dat seama că aş fi putut face autoportretul uşor: eu sunt Londra cu mici, dar mici cadre cu o mare neagră învolburată. Aş fi o Londra cu vedere la mare. De-ar fi să fiu.

Mno, m-am împiedicat în altele, dar dacă-ar fi să vorbesc despre mine m-aş descrie cu vorbe cu accent şi miresme de ceaiuri de la cinci şi malurile Tamisei (btw aş vrea să-mi numesc una din fete Tamira) şi Trafalgar Sqare şi magnificele lebede din Hyde Park sau veveriţele prietenoase.

Şi doza de rebeliune şi de libertate să vină din spuma mării învolburate.

Deşi fulguieşte eu tot visez la o zi însorită de martie afară, pe plajă, înfofolită bine într-o pătură imensă şi grea. E un dor care aproape mă doare. Şi parcă am înnebunit cu asta. Am pentru ce să trăiesc, să sper şi să mă trezesc duminica dimineaţa (deşi lucrez)… pentru o zi a lui martie cînd voi fi acolo…

Azi eram în mega şi tîram un coş după mine. În căşti Damien Rice cu Accidental Babies. Am vrut sa tastez un mesaj: mi-e foarte dor de tine, dar nu am curaj să vin să ţi-o spun. nu am cuvinte cu sonor.

Nu am scris nimic. Am mers tot înainte cu gîndurile vraişte printre rafturi.

Vă rog să-mi daţi peste nas cu lepşele pe care nu le-am făcut şi să mă iertaţi că-s aşa porcuşor, dar chiar sunt mai mereu pe fugă.


un singur gînd

Vreau la mare!!! Să stau în frig, zgribulită, pe plajă. Să mestec nisip. Să mi se fumeze ţigara singură. Să port ţol festiv şi să sorb şampanie direct din sticlă…

Să mă îmbăt într-o libertate aproape himerică.

Şi să rîd cu totul. Cu cea mai mare poftă. Să se zguduie cerul. Să tresară pescăruşii hămesiţi. Apoi să mă întind în braţele tale mereu primitoare. Şi să-ţi plimbi mîna pe fruntea mea. Aproape parental. Să-mi zîmbeşti blînd şi să-mi aduci linştea.

Sau doar să fiu singură sorbind dintr-un pahar festiv cu picior înalt.

… sau măcar două porţii de cartofi prăjiţi de la mec, cartofi la care rîvnesc de anul trecut

* In 20 ianuatie trebuie sa mergeti sa vedeti piesa „Niste fete” la teatrul Nottara cu Vlad Zamfirescu, Catrinel Dumitrescu, Cristina Florea, Andreea Velcescu, Andreea Vasile si Diana Cavallioti. Am vazut-o si mi-a placut!!!

Asa ca… enjoy!