Tag Archives: zbor

uneori nu funcţionez deloc

Despre ce mă bucur că vine toamna, au să-mi bag se termină vara! Starea asta de derută.

I-am zis să nu plece.
Oare s-a uitat măcar o secundă înapoi?
Nu vrea să mă strângă de mână…
Unde să ne ascundem de noi?
Ţine-mă!

Dacă mă întrebi despre ziua de azi îţi voi spune că a zburat pe lângă mine. E şapte seara. Soarele se pregăteşte să apună. De 9 ore şi ceva mă învârt inutil şi privesc nisipul rămas pe papuc. Despachetat. Spălat. Momentele de după excursie… am mirosit hainele… toate miroseau a mare. Pf, hai să prelungim la infinit momentul!

Veştile proaste încep să vină. Dacă vine una ştiu sigur că mai vin. Le iau de mână şi le invit să se ducă dracului, dar ele se ţin scai.

Despre momentele rare în care sunt pe deplin fericită. Îndoiala că nu merit asta şi certitudinea că sigur vine el timpul în care o să plătesc pentru tot. Care e motivul pentru care sunt fericită? Şi cât durează până…?

Iubirile vin şi trec. Lasă urme adânci în suflet şi se citesc în ochi.

Aş vrea o vreme în care să nu vorbesc cu nimeni şi să nu văd pe nimeni. Să-mi aşez toate planurile şi toate visele şi să mă apuc de ele. Aş vrea oameni întreprinzători cu care să mă avânt în noi experienţe de viaţă. Aş vrea un job. Aş vrea să pot zbura la orice oră în orice  loc măcar pentru o îmbrăţişare.  Aş vrea să fiu liberă.

>.<

Evergreen numără zilele până o să rupă încă o filă din calendar.


din alte timpuri

Mă mîngîiai încet şi blînd pe frunte. Trupul în spasme se zguduia în poala ta. Valuri umede curgeau cununîndu-ne . Ochii închişi strîns, pînă la durere. Şi negru.

În dimineaţa asta am ieşit singură pe plajă. Mi-am pus rochia lungă de prinţesă şi pălăria cu boruri largi cu nevoia să trăiesc o senzaţie din alte timpuri, zărită probabil într-un film. Încerc să-mi asum singurătatea plimbării, deşi recunosc că mă cam plictiseşte pustiul plajei. Marea e calmă. Mă loveşte agale la tălpi. Mititica mare. O fi obosit, săraca.

Am mers cu faţa spre soare. Apoi cu spatele. Apoi am alergat. Apoi am gîfîit. Apoi am cules trei scoici pe care le-am făcut şirag de perle. Au trecut clepsidre întregi de timp şi tot pustiu era pe plajă. Lipsa aceasta mi-a creat un disconfort emoţional. Oricum sunt destabilizată din punctul ăsta de vedere, dar chiar aşa să nu mă pot bucura de un moment? Oare cîte momente am ratat numai gîndindu-mă la asta.

Am schimbat perspectiva şi m-am întins într-un hamac în crestele munţilor. Un şoim dădea tîrcoale. Ciudat, am aceeaşi rochie de plajă, deşi port bocanci de căţărat. Of, n-am să-mi scot niciodată din cap poveştile cu prinţese. Mi-era teamă să privesc în jos. Josul era infinit şi gol şi iar acea pustietate apăsătoare. Ah, de mi-aş fi luat măcar o carte să mă pierd în ea! Degeaba, dacă mă apasă nu are să mă lase cu una cu două şi nici măcar literatura tămăduitoare nu are efect în astfel de cazuri.


fără zbor, doar pămînt

Cînd a murit tata lumea mea a căpătat un alt sens. Atunci am decis că ori de cîte ori pic, îmi amintesc de ziua aceea cînd mi-am luat adio de la el. De momentul acela cînd s-au sfîrşit toate şi toate-au început. De sunetul pămîntului aruncat pe lemnul coşciugului. De acel strigăt pe care lemnul-l scotea la fiecare izbire de betonul cavoului. De strigătul meu disperat: mai stai!

Crucea lui în bătaia tristă a soarelui şi mai apoi plouată mi-a rămas povară pe umeri. Atunci am decis că n-am să-mi bat joc de viaţa mea, de fericirea mea, de sufletul meu.

E ciudat cum viaţa te izbeşte atunci cînd dai noroc cu moartea. Cum vine ea, şireată şi parcă-ţi zîmbeşte malefic mustrîndu-te că eşti uituc.

Şi de atunci caut motive să-mi întreţin starea aceasta de recunoştinţă care poate pare stupidă: bine că trăiesc! Pentru că, ştiţi, dacă trăieşti poţi face atîtea… în schimb dacă mori habar nu ai că lumea cealaltă sau posibila reîncarnare îţi pot oferi atîtea oportunităţi. Aşa că, mă bucur pentru acest simplu fapt, că trăiesc.

Mi-e dor de dragoste. De valsul acela pe acorduri de vioară şi pian care în tandem cu inima te îndeamnă la piruete infinite. Mi-e dor să simt cu fiecare por. Să fiu dependentă de-o privire. Să zac în agonia momentelor de despărţire şi să tresar la orice atingere. Mi-e dor să plîng din dragoste. Să cred cu tărie că nimic nu-mi va zdrobi ceea ce fluturii mei au construit cu atîta dedicaţie. Mi-e dor pînă şi de ce n-am apucat să trăiesc.

Mă uit în oglindă şi uneori nu mă recunosc. Nici de-a naibii. Oricît m-aş schimonosi, parcă tot nu-mi vine să cred că eu sunt cea din oglindă. Sau poate sunt doar proiecţia propriei mele minţi. Poate sunt cît o unghie în alte realităţi sau poate am ochii mov. Apoi încep să mă strîng cu putere să văd dacă mă simt. Şi da, mi-s eu, cea cu ochii umflaţi de plîns care se schimonoseşte de durere în oglindă.

Dar asta înseamnă că încă trăiesc. Că plîng de dor.


e greu să mergi atunci cînd înveţi să zbori

Plouă de cîteva zile. Privesc pe fereastra îmbîcsita oamenii care se grăbesc pe stradă. Umbrele care umbresc chipuri se izbesc într-o goană nebună. În băltoace, picurii mai fioroşi, provoacă cercuri jucăuşe. Ploaia supără oamenii, dar ploaia se bucură atunci cînd spală păcate.

Îmi aprind o ţigară. Primul fum tras cu sete mă ameţeşte. Nu pot decît să mă bucur de stare. Nu pot decît să mă bucur de miresmele lăsate de atîta amar de ploi. Şi poate, dacă cerul se limpezeşte la timp, mai prind şi-un curcubeu. Cuminte. Şi poate, dacă nu mă pierd în emoţii îl prind în poză.

Ploaia măruntă se izbeşte de pervaz. Îmi atrage atenţia. Rămîn cu privirea fixă minute în şir. Ţigara se fumează de una singură între degetele încleştate. Dacă închid ochii mă văd deasupra oceanului. Planez a libertate. Poate sunt un albatros. Nu ştiu ce sunt. Nu mă văd de mai sus. Mai sus de atît nu pot urca. Şi ce bine mi-e. Ciudat, nu mi-e frică să zbor. E ca şi cînd fac asta dintotdeauna. Cunosc senzaţia. Cunosc sunetele. Cunosc…

Mă frig degetele. Revin la ploaia mea măruntă în oraşul meu posomorît. Va ieşi soarele. Asta ştiu. O ştiu dintotdeauna.

Şi da, mă pot considera un om fericit. O fericire simplă, modestă de neinvidiat!

Picioarele-mi sunt amorţite. Calc cu greu. În străchini, cum îmi zicea mama. Şi da, mi-e greu să merg cînd tocmai am zburat…


Vis

Simt cum trupul imi este invaluit de o imensa furie . Parca ma afund tot mai mult in negura vietii, am trecut inca o data prin incercari, am reusit, si totusi ramane indoiala: „merit eu asta ? ”
Atatea intrebari imi mistuie mintea… simt ca ma pierd si zbor… sperand ca poate in inaltul cer gasesc raspunsurile.

In zare se iveste un vultur, prea tarziu, ma doboara ! Cad la pamant, ma zbat, aceleasi intrebari imi mistuie mintea, in timp ce aripile-mi sunt sfredelite de vulturul… si plang si ma intreb daca „merit eu asta ?”

Ma trezesc, visam, tremur, sunt uda leoarca… nu-mi amintesc ce am visat, dar la felul in care imi bate inima pesemne a fost ceva ce m-a inspaimantat.
Se vad stelele pe cer, ma linistesc, mirosul teiului de la geam imi gadila nasul, e cald si bine, incerc sa adorm, dar mi-e teama sa nu ma intorc acolo.

Inchid ochii si ma intreb : „Oare viata imi va da raspunsurile „? si  ma cuprinde ravnita stare de bine .
(E liniste… adie vantul… mie imi place ca miroase a tei )

Si imi raspund : „Sigur ea e in masura sa-mi descoase mintea !”