de la cartea asta am coşmaruri şi nu glumesc. mai am 3 pagini. le-am oprit azi noapte pe la 3 pentru azi. o să le citesc şi apoi o să mă desprind de ea. e ca o mlaştină. mă atrage spre paginile ei şi apoi mă pierd acolo ca atunci cînd ies din lumea aia în lumea mea, s-o ia complet razna.
Emily Bronte a fost o femeie extrem de nefericită şi cu angoase ce-o apăsau zilnic. Cartea asta are referiri biblice şi totodată repetă cuvîntul diavol de sute de ori. Ceea ce mie nu-mi place pentru că-mi oferă o stare de inconfort emoţional.
Are o poveste complicată ce se întinde pe două generaţii care parcă-s bîntuite şi blestemate să se scalde în nefericire. Ceea ce mi-a plăcut este discuţia la persoana I, parcă pătrund altfel în personaj.
Nu ştiu dacă e o carte pe care s-o recitesc cîndva, dar ştiu că o să-i port în suflet încărcătura ei. Ciudată! E o stare aproape inexplicabilă, parcă ar avea suflu propriu şi m-ar atrage în misterele sale ca mai apoi să mă azvîrle deoparte. E un roman greu de primit, mai ales că nu rezonez deloc cu anii 1800 şi nici nu pot accepta anumite situaţii care acum mi se par aberande, dar atunci erau fireşti.
am ochii cîrpiţi de somn. un somn greu cu zbateri. azi stau acasă. nu, nu de relaxare, ci pentru a-mi termina proiectele.
sunt la răscruce de vînturi. chiar că!
Aici găsiţi o recenzie bună.
Evergreen 
14 aprilie 2010 at 9:17 am
este cartea adolescentei mele [poate asta explica multe :)]
am citit-o si am plans ca un caine. si dupa aia am vazut filmul. si tot cartea mi s-a parut mai buna. si dupa aia am vazut si alte adaptari. bine, plang la toate la final, pentru ca m-am identificat cu el. dar nimic nu se compara cu paginile cartii, unde puteam sa imi imaginez eu tot felul de lucruri. imaginea lui devastata, batran fiind, care o aude, o striga, ma urmareste intotdeauna. asta e momentul in care nu mai pot sa ma abtin si izbucnesc in plans.
14 aprilie 2010 at 9:29 am
Mie mi-au placut mult si cartea si filmul..Pentru ca sunt atipice..totul e dus la extrem,e o forma de iubire consumanta si devastatoare ce naste sentimente si comportamente distructive ,dar oricum ar fi,tot te misca si te atinge forta iubirii,a urii,a orgoliilor si a ambitiilor nemasurate…
14 aprilie 2010 at 9:31 am
si ce film sa iau? 1939, 1993?
14 aprilie 2010 at 9:31 am
Asa patesc eu cu fiecare roman al lui H Murakami, ma scunfunda in ceva care ma schimba si din care ies foarte greu…
14 aprilie 2010 at 9:32 am
Draga mea, chiar ma intrebam ce o sa citesc, uite ca mi-ai dat idee. Murakami sa fie!
:*:*
14 aprilie 2010 at 9:32 am
Intrebarea sacaitoare ce ma chinuie de cateva zile este:
De ce “bun simt” devine in engleza “common sense”? Caci urmare a traducerii, acest “bun simt” pare a fi comun [en: common]. Mai sa fie, in ultimele zile am impresia ca e ceva de genul al 7-lea simt (al 6-lea s-a descoperit intr-un film)…
L-am intreabat pe Gogu (google): “Definitie bun simt”- enter; si Gogu mi-a explicat ce-i ala “simt” si ce inseamna “bun”. Prin urmare, nu am decat sa pun eu cap la cap cele 2 definitii ca sa pot pricepe ce-o fi ala “bun simt”.
De dimineata am inclinat sa cred ca o fi vreo expresie inventata de mama mea care a vrut sa ma educe cat mai bine. Am invatat-o pe pielea mea: o prea buna educatie te descalifica. (De exeplu, in lumea Recrutarii este vorba despre acel “over-qualified”).
Dar tot Gogu mi-a dat solutia la problema mea: am tradus expresia “bun simt” (din romana in engleza), a rezultat “common sense”. Apoi am tradus “common sense” (din engleza in romana), a rezultat “simt practic”. E voila! Acum nu ma mai mira nimic !
14 aprilie 2010 at 10:14 am
Mie mi-a placut cel din 1939.You know me 😛
14 aprilie 2010 at 10:58 am
common sense pe care il intalnim in vechea literatua americana/britanica nu se referea la bunul simt pe care il stim noi. este vorba despre mult mai mult, despre o arta de a-ti trai viata dupa norme si reguli sociale, de a te face acceptat intr-o societate conservatoare. cat despre roman, chillax, nu e chiar atat de sinistru. eventual nu il citi/cititi intr-o zi furtunoasa pentru ca s-ar putea sa iti bata cineva in usa si sa ai parte de a mild cardiac arrest:D
14 aprilie 2010 at 1:59 pm
Si mie mi-a fost un pic frica atunci cand am citit-o. 😛 Am vazut si filmul si mi-a placut mult de tot.
Cartile de genul asta ti se agata de suflet si nu se mai desprind niciodata. mereu o sa iti aduci aminte de ceva din ele…
14 aprilie 2010 at 2:33 pm
Am devorat cartea in 3 zile si apoi o saptamana am fost intr-o usoara stare de soc. E o carte care mi-a ramas si o sa imi ramana mult timp in suflet.
19 aprilie 2010 at 11:19 pm
Am citit-o pe la vreo 15 ani. Apoi, am recitit-o. Şi nu numai o dată. Când am văzut filmul am fost dezamăgit. Nu prea semăna cu cartea şi nu semăna deloc cu ce-mi imaginasem eu.
Cred că va trebui să o caut, să o recitesc. Au trecut patru decenii de la prima lectură.
16 mai 2011 at 9:54 am
De parcă ar fi Octavian Paler în varianta feminină… Îţi împărtăşesc şi ţie opinia despre „oferitul inconfortului emoţional”. Este o carte care va rămâne adânc impregnată în suflet, cu sau fără voia mea.