De după 3 ore de somn

Am senzația că plutesc. Doi tipi fumau iarbă la colțul blocului. Mirosea în tot cartierul. Plouă. Cad petalele florilor. Parcă ninge romantic. Am primit vești bune. Și vești proaste. Mă bucur de primele. Miroase într-un fel orașul. Copacii înfloriți acoperă pe alocuri mirosul de rahat de câine.

La ora 11:00 am mâncat o gogoașă cu ciocolată și m-am mozolit precum un copil mic. Râdeam cu gura până la urechi. Oamenii se uitau ciudat la mine. De ce-o râde roșcata asta? Pentru că prima gură dintr-o gogoașă caldă cu ciocolată este divină și pentru că mi-am zis ușor înciudată: de asta urăsc eu moartea, că nu am certitudinea că după viață pot găsi gogoși cu ciocolată. De aia mi-aș dori nemurirea!

M-a întrebat proful meu de regie (care a zis că n-o să devină fanul blogului meu) de ce scriu? Pentru că-s vanitoasă, de aia! Și ar mai fi o mie de motive. Că-s exhibiționistă. Că-s attention whore (aoleo ce iubesc cuvintele astea!). M-a mai întrebat cât stau să scriu. Am pocnit din degete. Cam atât!

Deși am senzația că-s istovită și m-aș tolăni într-un hamac improvizat din pături, în curtea bunicii, zace-n mine o sete nebună de a trăi. Și nu numai în virtutea inerției, ci și a trăi cinematografic. Ah, și nebunia abia începe!

Să-mi ziceți voi de ce scrieți și un lucru mic pentru care n-ați vrea să plecați din viață.

HugsLovePeace
>.<

Threesome

Noi trei.
Eu.
Cine spun/cred eu că sunt.
Cine spun/cred ceilalți că sunt.

Mi-e dor să fiu pe un platou de filmare. Dar dor din ăla cum n-am mai simțit de multă vreme.

E iar vineri. Ce ciudat, parcă ieri era vineri. Îmi place când mă întreabă oamenii ce fac în wk? Oamenii cu joburi. Și eu le răspund relaxată: nimic. Same shit like always, doar că nu mă deplasez la școală.

Mi-e dor să mă plimb. Dar să fie soare. Ca azi. Azi m-am prefăcut că-s străină de București și am pus o meclă mirată. Le-am zâmbit oamenilor. Ei nu au zâmbit înapoi, decât un medic de la Urgențe. Eram amândoi cârpiți de somn, dar el a fost drăguț și mi-a răspuns zâmbind. Ce credeți? El chiar era străin.

E iar vineri. Și-mi place asta. Mă cuibăresc în casă. Am tortilla și vin roșu, noapte albă, filme franțuzești. Home alone special (limited) edition.

Unele întâmplări vin peste mine și mă sugrumă. Apoi mă ridică și-mi ghidează privirea înțepenită spre alte perspective și iată cum viața se prezintă sub alte coordonate. Unele întâmplări mă determină să plec mai departe fără să mai privesc o secundă în urmă, deși fragilă din fire (nu ratați ironia), plec rănită.

Uneori (mă) citesc.
Ies din cerc.
Am găsit o crăpătură și mă strecor afară.

Să vă fie soare, bine, cald! Și dacă vă gândiți măcar o secundă la mine, să zâmbiți. Le primesc. Mă alint cu ele.

HugsLovePeace
>.<

Când e soare, e de bine

E clar, când e soare, pot să fiu cel mai depresiv humanoid din galaxie, că mă ia așa o stare de bine și zâmbesc. Deci no London for me, babe. Azi e o zi bună. Am scris și pentru șuete că-l lăsasem al nimănui pe bietul proiect.

Scriu un scenariu. L-am recitit și mi-a plăcut. E jumate. Îl am pe retină și-n degete. Îl mai țin, la crescut, precum cozonacii. E bun, pe bune! E parte din mine, parte din alții, citite, văzute.
Am o agendă verde de idei. Acolo scriu tot. Apoi selectez. Arunc. Separ.

E frig, inadmisibil de frig. Zgribulită în stație am rememorat secvențe din viața mea. Băi, le-am retrăit așa intens, că tremuram toată. Apoi, tring!!!, de ce my feather nu le scriu? De ce nu fac filme din toate poveștile? Le pot înflori după bunul plac, le pot modifica după propria-mi plăcere, dar ele există în mine și le pot povesti cel mai bine. Pentru că, în continuare consider că, filmul meu de admitere este cea mai bună variantă a mea.

Pentru că nu știu dacă am talent nativ în ale regiei, trebuie să fiu sârguincioasă. Adică muncă, studiu. Adică o să iau toate filmele din anii 30 și până astăzi și-o să le văd. Cele de referință, gen. Și o să-mi placă să fac asta.

Be proud my readers, în continuare am note de 10 care nu oglidesc întru totul cunoștințele mele (sesiunea asta nu e chiar așa oribilă pe cât mă plâng), hehe.

Cineva mi-a zis să-mi pun o dorință mică unui pește de bronz. I-am zis că vreau să ajung să mă dau cu placa anul ăsta. Acum să vedem dacă se și concretizează ceva.

Eh cam atât. Însemnare optimistă care mai rupe din mersul lin al acestui blog. Și asta pentru că e soare afară și NU e vară afară. În continuare, nu-mi pot controla singură stările emoționale, ele merg în tandem cu alte elemente cum ar fi vremea, oamenii din jurul meu, numărul de cafele băute, promisiunile, vraful de teme de pe birou, prețul țigărilor.

Acum chiar închei. Să aveți weekend minunat!

HugsLovePeace
>.<

Când vine vorba de oameni

Mai învăț și eu câte ceva…

În viață avem oameni pe care-i adorăm. Că așa ni s-a pus nouă pata. Și lor le înghițim mizeriile, călcatul pe cap, stările proaste, pms-urile, zilele de nesomn, glumele nesărate… pen’că, după cum spuneam, îi adorăm. Ei sunt conștienți de asta și noi suntem conștienți de locul nostru, dar fiecare se complace în situație – la final e o stare de bine… sau măcar iluzia ei.

Ăla de e adorat știe că oricât întinde coarda și se fâțâie cu preșul, celălalt va fi prezent la apel, iertându-i micile reacții convulsive de spume și nervi. Ba, nici nu trebe să-și ceară iertare.
Se consideră, pe o scară ierarhică a junglei sociale, că ăla de le înghite e mai slab.

***mie-mi plac paradoxurile și-mi plac și paharele pline sau golite pe un gâtlej însetat***

Cu cât adori mai mult, cu atât accepți mai multe și inversul se aplică. Adică, spuneți cu mine, cu cât scade intensitatea sentimentului de adorație, cu atât te slăbești din strânsoarea tălpii pe gât.

Paradoxul e că în urma acestui proces de eliberare nu mai rămâne nimic. Fiecare-și ia catrafusele și se cară departe ca să-și lingă rănile. Fiecare se victimizează în propriul colț, deși uită că atât cât fost, a fost datorită sau din cauza acordului tacit dintre cei doi.

Aici mai vine o teorie de a mea cum că într-o relație sunt doi oameni (nu mă refer la orgiile emoționale de prietenii de grup) și că dacă unuia i se taie de celălalt și vrea să se care din viața lui, celălalt ar trebui să-i înfigă o scobitoare în ochi. (Eu am ochelari de vedere, alminteri aș avea scobitori suficiente cât pentru o nuntă tradițională cu sarmale). Uite-așa te trezești într-o dimineață că ăla de lângă tine e urât, prost și face cafeaua prea amară și te cari. Pace ție!

Și ca să fiu sinceră, mie-mi convine mai mult rolul de adorată, eu fiind mereu însetată de atenție. Asta nu înseamnă că sufăr mai puțin, dar măcar sunt mai sus c-o treaptă pe acea scară ierarhică inexistentă, de fapt (doar în capul meu analitic) și asta-mi mângâie cumva orgoliul nemăsurat.

Uite, mă pot atinge astfel de melodii și fără să le aplic imaginativ pe cine știe cine.
Hai mă că se poate.

HugsLovePeace
>.<

Red velvet on my lips

Nimeni să nu strige la mine, e doar o altă seară prin București…

Întotdeauna mi-au plăcut oamenii care știu ce vor… sau ce nu vor. Hotărârea din privirea lor, poziția corporală, modul în care încleștează mâna când vorbesc, gura care se strânge când articulează cu putere câte un cuvânt. Îi privesc admirativ și surâzând, spunându-mi în șoaptă că oricum cu toții suntem defecți.

Defecțiunea asta tehnică se transformă în complex, ceea ce nu e bine.

Nu știu ce-am vrut să zic pentru că sunt foarte obosită și total incoerentă. Iau cina: doi morcovi și-un măr verde. Azi mi-a fost extrem de frig. Crunt. Mi-au venit în cap două melodii: my fucking boyfriend și Don’t Marry Her. Și cam atât la capitolul muzică. Dar da, ca o obsedată ce-s, ascult cocorosie și beirut aceleași nefericite piese.
Și încă o muzică. Evo. Ce concerte faine aveau.

E clar, nu-mi trebuie relații.
Mă încadrez în categoria celor care știu ce nu vor. Dar eu nu-s hotărâtă. Adică dacă vine nu mă mai încăpățânez să-mi repet că n-o să meargă pentru că (revenind: suntem defecți) așa e în viață, dar nici n-o să mă mai văd cu trei plozi pe după gât, zâmbind la poza făcută la aniversarea de 10 ani î*m*p*r*e*u*n*ă. Eu nu mai am probleme cu tenul și el are încă abdomenul tare, sexul e minunat și avem la intrare o ușă roșie. Copiii sunt perfecți, au ochii albaștri, deși noi nu-i avem. Da, deci nu.

Nu mă plâng. Îmi place viața din plin s-o trăiesc. Ca să citez din mari clasici în viață. Am terminat și cina. Au trecut niște ore bune de când n-am mai dormit și cred că e cazul să n-o mai ard aiurea pe blog. Se tot înmulțesc cititorii, iar eu nu mai iubesc, deci nu mai scriu din suflet, ci din alte părți. Auch! Nu vă gândiți la mizerii. Din degete dragilor, din degete. O să-mi imaginez că iubesc, îndată ce mă înfrupt din noul meu stash de vin. Și-o să scriu în forță, drame din alea de vă iau fiorii.

Dar mai încolo. Înainte de toate, să dormim!

***titlul nu are absolut nicio legătură cu conținutul textului, dar sună bine.

HugsLovePeace
>.<

Oh shit!

Se apropie Sfântul Valentin. Atât am de zis și voi înțelegeți mai presus de cuvinte. Bine că n-o să fiu să văd cu ochii mei sărbătoarea.

Mi-e frică să ies din casă din cauza frigului. Urăsc frigul! Amân plecarea. O să întârzii la curs, dar durează până-mi fac curaj.

Maman: dacă te apucă să te măriți… mă bazam pe prietenii tăi să vină la nuntă. acum?
Eo: fii fără grijă, se găsesc oameni. o să fie light.
Maman: nici la ținută nu mă mai gândesc.
Eo (îndepătrându-mă cu pași grăbiți): o să facem intim.

Am avut o prietenă -soulmate, gen- cu care ajunsesem să mă înțeleg din priviri. Cu ea mă răsfățam, zgâriam pe ochi, dădeam cu curul de pământ, urla, beam, fumam (îmi amintesc o fază cu un joint), râdeam, plângeam. Din astea. Ea m-a trădat și eu am pedepsit-o dispărând în ceață. Cam atât. Caz clasat.

Toată lumea vorbește de Oscaruri. Mie mi se pare ca la Eurovision. Nu ne mai surprinde nimic, nu?

Știu, de șase luni citesc Karenina. Citesc altele în paralel. Mă enervează Anna și Vronski. Și ea oricum se aruncă în fața trenului. Dar vreau să știți că nu-s leneșă, citesc alte chestii în paralel. Aici sunt abia la pagina 300. Din primul volum. Mneah. Dar n-o las. Nu pot să las lucrurile neterminate. Am și eu chichițele mele.

Vine sesiunea. Am degetele încârligate. Nu pot scrie un rahat de temă. Mă amuză asta. O să stau noaptea de dinaintea zilei cu deadline să le fac pe toate. Și-o să iasă.

Ieri am avut o zi proastă. Și n-am clacat urlând. M-am mirat chiar.

Îmi caut job. Dar asta știți deja. Ah, și dacă știți companii care se ocupă cu student travel și au destinații Barcelona, poate-mi dați de veste.

Mulțumesc pentru complimente. Nu-s frumoasă, ci au fost puse în evidență calitățile mele pentru ca Adriana Crăciunescu e foarte tare!!! Mai merg la pozat, mai postez. Mă încadrez în altă categorie, dar frumoasă chiar că nu-s. Pentru mine frumusețea are alți parametri.

O să plec la școală. Dacă deger pe drum postez pe facebook. Să veniți să mă tractați.

HugsLovePeace
>.<

Ciorne(le)…

26 spre 27 – fără titlu, cu citate – Kiddo, trebuie să mai treacă 500 de ani până când femeia care se va comporta ca un bărbat nu va mai fi etichetată curvă. Tu trebuie să fii femeie! Să te comporți așa… feminin și parșiv. Orice gest pe care-l faci să nu fie întocmai ăla, ci să aibă subînțelesuri. Tu încă mai ai gesturi copilărești, adică poate nu le-ai trăit când trebuia, dar acum e prea târziu… că ești femeie…
Așa-s eu! Femeia-copil. Și n-am cum să mă dezic de asta… adică nu pot să fiu femme fatale, ar însemna să joc un rol.
Toate jucați un rol!
Mda, ai și tu dreptate, dar nu cred că pot așa. Îmi place să mă joc, dar…
(noapte bună…)

25.12 – îmi intră soarele în ochi și abia mă ridic din pat la orele treisprezece. Au, capul e greu, buzele vineții și zâmbetul tâmp în urma conversației de cu seară… dimineață. Șase-șase gagico! Te voi suna! Poartă-n casă.

25.12 – Getting drunk – Mna, am cinstit și Crăciunul ăsta… Fumai pachetul, băui vinul, mâcai salata de boeuf.

23.12 – Misery is a butterfly – Bună Dimineața la Moș Ajun! Azi e, nu?

Deci io am constatat un lucru. Când mă îndrăgostesc (fără mizeria dramei) cu fluturi cu tot tacâmul sunt cel mai irațional om de pe pământ, poate fi ușor confundat cu prostia crasă. Deci, când mă ia cu fiori, îmi pierd capul cu totul. Și pentru omul ăla aș face tot. Dar tot! Sper să nu-l găsesc pe ăla care să-mi ceară asta. Ah, și noroc că nu mă ține prea mult

20.12 – Sunt întrebată ce fac de rev. Nimic. Mă uit la filme. Aprind instalația la brad și câteva lumânări.
Beau niște vin cu maman. Probabil că voi dormi.

Dar visez la un cadru ideal. Revelion în doi sau două, după caz.
O singură dată, acum vreo șapte ani (cred) am petrecut un revelion în doi, dar eram mică atunci și sufeream de lipsuri așa că m-am bucurat pe jumătate.

Și stând și visând cu ochii deschiși am trăit deja revelionul meu.
Sunt cu tine și afară ninge. Alegem împreună un film și ne uităm la el. La doișpe ciocnim și ne îmbrățișăm.
Trăim o senzație de liniște și familiaritate, fumăm câte o țigară, împărțim lista de dorințe pentru noul an și adormim. Ne iubim frumos și Universul este numai al nostru.

Sau sunt cu prietena mea și ieșim în oraș. Luăm cluburile rând. 12 noaptea ne prinde pe-o masă, undeva. Ne distrăm! Râdem și dansăm! O să fie un an nou genial! Ori doar ne imaginăm asta și stăm în casă, punem un film, bem un vin. În orice caz, anul ăsta a fost unul experimental.

11.12 – From prison to hospital – Am stat între patru pereți. Sufocată. Spitalul mă așteaptă.

D-tox: fructe și legume, apă plată, ceaiuri. D-tox de blog, facebook, messenger – pe perioadă nelimitată (presimt că va fi una scurtă rău).

Ah, știți ce vreau să fac de revul ăsta? Mă duc la gara de nord (pe la unșpe jumate, să zicem). Iau primul tren spre destinație necunoscută. Urc. Caut un compartiment gol, mă așez, îmi pun muzică în căști și sorb niște șampanie la 12 noaptea. Ajung la destinația necunoscută, cobor și mă întorc înapoi la viață.

HugsLovePeace
>.<

Hei Hun, it’s me…

Evergreena.

Eram în trecere prin viață și mă gândeam să mă opresc să-mi trag sufletul în îmbrățișările tale.
You can buy me with a coffee or not.

Prima lecție primită la psihoterapeut a fost să nu am așteptări pentru că asta din start îmi strică percepția asupra realității și mă transformă într-o drama queen. Plus că presez oamenii și împing limitele și mă lamentez inutil. Oamenii nu dau dacă nu vor/pot/au chef.

Pentru că-s o fire impulsivă și instinctuală care se bate cu firea rațională și lucidă, calc în străchini de cele mai multe ori. E un dute-vino, stai-pleacă, da-nu de m-a zăpăcit complet.
Dar nici în loc nu mă pot opri că mi-am luat avânt prea puternic la start. Așa procedez eu în viață, ca taurul, mă duc înainte fără să mă uit stânga-dreaptă. Am stabilit ținta și într-acolo alerg. Ca la final să îngenunchez epuizată de atâta drum, drum ratat, desigur, cine a avut vreme să-l trăiască?

Sunt fracturată, dar nu mă plâng. Fiecare lucru întâmplat e o experiență din care învăț. Nu-mi place să minimalizez oamenii la experiențe, dar dacă pun mai multă greutate s-ar putea să nu mai pot căra talere.

Nu vreau să ajung un miel speriat.
Nu vreau să fiu femeia de referință, e prea mult pentru mine și nu mă descurc, asta poate la 30 de ani. Nu zic că nu mă flatează ideea.
Nu vreau foarte multe de la viață, de cele mai multe ori mă zbat pentru ele, nu le cer așa pur și simplu.
Nu vreau să mă umilesc și nici să implor după atenție. O merit! Cu toate defectele și cu toate bucățile lipsă și golurile din mine, sunt un om frumos care nu vrea să rănească, vrea doar să trăiască iubind.

Și, de cele mai multe ori, chiar nu am explicații logice pentru comportamentul meu.
Sunt distrată și confuză. Am depins întotdeauna de alți oameni, fericirea mea a depins de ceilalți, am fost omul de grup și acum trebuie să învăț să comunic întâi cu mine și apoi să transmit către ceilalți (și nu invers), simt mereu o presiune în creștet și parcă mă legăn când stau ghemuită pe trepte.

Am nevoie de o pauză de re-cunoaștere.

Trebuie să vedeți asta.
Byron e foarte tare live!
Am fost la aniversarea celor patru ani și mi-a plăcut atmosfera. Eram puțini în Fabrica, aproape intimi. Și totuși gălăgioși și plini de viață.

HugsLovePeace
>.<

Pilde evergrinești (cum s-ar zice)

La Expiff văzui un film interesant ce avea ca temă despărțirea dintre doi oameni care păreau perfecți unul pentru celălalt. A repetat de două ori ceva în genul: coarda alpiniștilor capătă valoare atunci când unul dintre cei doi cade, atunci realizezi importanța ei.

Iar eu am dus-o mai departe, desigur. Prin filtrul ființei mele.

Cercul acela magic al iubirii prinde însemnătate și valoare atunci când unul dintre cei doi a ieșit în afara lui. Până atunci este integrat în ființe, acolo pe deget, ca și cum ar fi fost dintotdeauna și ni s-ar fi cuvenit.

Aș vrea să mai lămuresc o chestiune.
Atunci când vorbesc despre despărțire și iubire, nu mă refer strict la legăturile amoroase cu bărbați, ci cu oameni în general. Cum spunea și Ana, pentru mine unele prietenii sunt relații intense de iubire în care investesc enorm și după care sufăr ca un câine când se sting.

Nu înțeleg de ce atunci când verbalizăm un adio se încheie și toate legăturile profunde construite de-a lungul vremii. De parcă acest cuvânt este un lacăt. Sau poate adio-ul vine după ce se frâng legăturile. Oricum, ființa mea nu poate să înțeleagă de ce toți oamenii pleacă, chiar dacă promit să rămână indiferent de circumstanțe. Pentru mine plecările sunt cele mai triste, mai triste ca șederile din inerție.

În concluzie, nu înțeleg cum după niște ani nu mai rămâne nimic în urmă. Doar scrisorile pătate de lacrimi, tone de fotografii la care nu te mai uiți niciodată, obiecte pe care le eviți cu privirea, frânturi de imagini pe care încerci să le ignori, melodii care emoționează, filmulețe făcute în ceas de veselie și vântul care șoptește că timpul nu are deloc răbdare.

HugsLovePeace
>.<

 

De după ce am cedat nervos

when you go after your love life and let go of other stuff then you’re fucked.
and my friend, you are fucked.

drama queen?
I am not a drama queen anymore.

doi oameni mi-au spus în decurs a două zile că sunt om mișto, dar sunt prea naivă pentru 25 de ani.
și eu care credeam că se numește de fapt inocență, lucru fain de păstrat ca să nu ajung o acritură.

acum, după ce am ieșit din relație cică sunt like a dick magnette.
wtf mi-am zis. există așa ceva?
Ana zice că într-adevăr elimin ceva (un hormon) care atrage oamenii spre mine. e flatant până la un punct, punctul în care eu devin dependentă de ei.

welcome to the real world miss sunshine!

dude, You should not even give a flying fuck about it!
well, I give a fuck pentru ca asa sunt eu si ma leg de oameni numai că diferența între drama queen și mine este că acum n-o să mai sufăr șase ani.

„dacă cineva te vrea cu adevărat și-l dai afară pe ușă, el va veni pe geam”, dar ce se face atunci când te baricadezi în casă? sau ce te faci când tragi zăvorul și el a plecat pe la alte uși?

azi mi-am luat timpul meu. și sunt singură în casă. ar trebui să merg să iau niște apă și ciocolată, ca să fie treaba treabă.

Evergreen te asteapta diseara de la 20:00 la MNAC pentru a fi prezent la marele moment, primul film intr-un festival, adica Si tu promiti in finala,la competitia avon movie for life (kinofest). ne gasim pe acolo. de maine puteti sa-l votati aici http://creator.iqads.ro/avon/creatie/186

am uitat să menționez că de două zile oamenii se încăpățânează să mă dezamgească. iar eu țin cu dinții de ei și îi implor să n-o facă. chiar insist cu riscul de a-mi pierde demnitatea. și ce credeți? da, o fac. și nici măcar nu și-o asumă individual, ci în grup. și atunci eu ce să mai caut? de ce insist să nu mă rup de tot?

3 noiembrie. Doamne, sună perfect!

>.<