Oh shit!

Se apropie Sfântul Valentin. Atât am de zis și voi înțelegeți mai presus de cuvinte. Bine că n-o să fiu să văd cu ochii mei sărbătoarea.

Mi-e frică să ies din casă din cauza frigului. Urăsc frigul! Amân plecarea. O să întârzii la curs, dar durează până-mi fac curaj.

Maman: dacă te apucă să te măriți… mă bazam pe prietenii tăi să vină la nuntă. acum?
Eo: fii fără grijă, se găsesc oameni. o să fie light.
Maman: nici la ținută nu mă mai gândesc.
Eo (îndepătrându-mă cu pași grăbiți): o să facem intim.

Am avut o prietenă -soulmate, gen- cu care ajunsesem să mă înțeleg din priviri. Cu ea mă răsfățam, zgâriam pe ochi, dădeam cu curul de pământ, urla, beam, fumam (îmi amintesc o fază cu un joint), râdeam, plângeam. Din astea. Ea m-a trădat și eu am pedepsit-o dispărând în ceață. Cam atât. Caz clasat.

Toată lumea vorbește de Oscaruri. Mie mi se pare ca la Eurovision. Nu ne mai surprinde nimic, nu?

Știu, de șase luni citesc Karenina. Citesc altele în paralel. Mă enervează Anna și Vronski. Și ea oricum se aruncă în fața trenului. Dar vreau să știți că nu-s leneșă, citesc alte chestii în paralel. Aici sunt abia la pagina 300. Din primul volum. Mneah. Dar n-o las. Nu pot să las lucrurile neterminate. Am și eu chichițele mele.

Vine sesiunea. Am degetele încârligate. Nu pot scrie un rahat de temă. Mă amuză asta. O să stau noaptea de dinaintea zilei cu deadline să le fac pe toate. Și-o să iasă.

Ieri am avut o zi proastă. Și n-am clacat urlând. M-am mirat chiar.

Îmi caut job. Dar asta știți deja. Ah, și dacă știți companii care se ocupă cu student travel și au destinații Barcelona, poate-mi dați de veste.

Mulțumesc pentru complimente. Nu-s frumoasă, ci au fost puse în evidență calitățile mele pentru ca Adriana Crăciunescu e foarte tare!!! Mai merg la pozat, mai postez. Mă încadrez în altă categorie, dar frumoasă chiar că nu-s. Pentru mine frumusețea are alți parametri.

O să plec la școală. Dacă deger pe drum postez pe facebook. Să veniți să mă tractați.

HugsLovePeace
>.<

Dulce noiembrie

Unu.
Luna de plumb.
Ploaie dulce-amăruie.
Frig. Și mai frig. Și poate fulgi de zăpadă.
Mai puține ieșiri. Și mai puține. Mai multe doruri.
O fugă nebună a timpului. L-aș apuca de-un guler să mai stăm la vorbe.

Bună dimineața iubiților!
Noiembrie e o lună încărcată. Sper să fie cu iubiri.

 

HugsLovePeace
>.<

Ignoranţa

Vremea asta mohorâtă şi frigul cer mai multe pături sau îmbrăţişări, după caz.
Dacă-ţi văd ochii nu mi-e dor, e doar o dulce dezamăgire, o apăsare pe piept, o senzaţie de gol.

Vremea asta mă înghesuie în unghere căutând căldură. Aprind o brichetă şi realizez că o flacără aşa de mică nu poate aprinde decât o ţigară şi nu suflete. Nu-i nimic, strâng lemne pentru focul meu de tabără.

Nu am locul meu, parcă-s într-o caravană. Instabilitatea mă doboară, eu persoană fixă. Readaptarea la o altă lume necesită mai mult efort decât mi-am imaginat. Mi-e pus la încercare cel mai aprig defect: intoleranţa, pe care trebuie să-l transform încet şi delicat în toleranţă… şi în răbdare.

Mă învârt în loc. Între patru pereţi. Cunosc tavanul mai bine ca oricine. Şi un anume punct de pe fereastră. Piruetele nu mă ameţesc, ci mă ajută să uit. Măcar pentru o clipă.

Mi-am strâns păturica. Mi-a rămas un petec, dar e doar al meu. Mai primesc foarte puţini pe petecul meu şi de data asta îi oblig să se descalţe. Cu ei mă simt bine şi-mi permit să fiu şi tristă şi veselă, deodată.

Cel mai trist din tot ce mi-e menit să trăiesc este că mi-am pierdut capacitatea de a mai crede în suflete. În cele pereche nu mai cred de multă vreme… şi mai trist decât atât este că mi se tot confirmă că oamenii nu ar trebui să creadă într-un astfel de miraj. Suntem născuţi să fim singuri.

Construiesc ziduri.

In the cold light of morning

La primele acorduri ale melodiei celor de la Placebo am tresărit. Am mărit ochii şi o senzaţie de deja-vu s-a aşezat pe trupul meu. Am încercat să mă scutur de ea, dar senzaţia persistă încă. E cu mine – se zbate în taste.

Mi-am strîns omoplaţii şi mi-am încordat abdomenul.

Mi-e dor!?

Era o vreme cînd înghiţeam fiecare vers Placebo. Îl adulmecam şi-l plimbam prin mine, prin palme.

Acum am în gură un gust metalic care se îmbină cu senzaţia de nuga fără alune. O chestie cremoasă şi grea mi-a încleştat maxilarul.

Au revenit simţiri şi nu imagini. Le am fizic. Nu ştiu dacă e o trimitere exactă la o stare de dor sau de durere, dar m-au cuprins pe după umeri două braţe grele. Îmbrăţişare.

Se reflectă pe trup. O fi spasm? O fi strigăt?

Mă sedam cîndva. Cu tristeţe în timpan. Cădeam în stări. Pradă impresiilor puternice. Şi-acum am tresărit. Eram eu. Tot eu. Mă revăd proiectată într-un colţ întunecat. E beznă. Flecurile se grăbesc pe un asfalt umed. Caleidoscop de imagini mi-a răvăşit ochii. Îi închid a frică.

E gata drumul. Am obosit. M-am trîntit pe o bordură rece.

E dimineaţă iar. Dimineaţă de noiembrie, dar alt noiembrie.

 

cu stupoare

oamenii mor de frig… şi ţigările se scumpesc cu 60 de bani. e urît.

recomand cu drag un film foarte mişto: In Bruges cu Colin Farrell altfel. După filmul ăsta am decis că dacă ajung vreodată în Belgia mă duc în oraşul Bruges. E funny şi totuşi transmite o stare greoaie, greu de respirat.

iar în zona artistică puteţi să vă rupeţi vreo 3 ore din viaţă să vedeţi Rocco şi fraţii săi în regia lui Luchino Visconti. În rolul principal este Alain Delon (este superb!) şi povestea este cu tematică socială. deşi sperie 3 ore de film, reuşeşte să te prindă.

abia a nins puţin. abia a scăzut temperatura. abia pocnesc termometrele şi deja oamenii mor de frig. intru în starea aceea de sensibilitate acută şi constat cu stupoare că încă se mai moare de foame şi de frig.

mîine de la nouă la cinci am curs de regie. cam lung, nu?

dragă pifu mulţam fain pentru cadou. eşti o dulceaţă!

chiar dacă

din punct de vedere calendaristic este toamnă, iarna bate la uşă.

ieri am filmat pentru un proiect. am jucat. ce sentiment! nu mi-a venit să cred că m-am detaşat de oamenii gării, de colegii mei, de tot şi am intrat în rol, mai-mai că-mi venea să plîng pe bune.

aseară am băut vin fiert într-un club foarte fain Jaya (parcă), undeva în zona Lipscaniului. arată drăguţ şi oamenii sunt drăguţi. habar nu am strada, sorry. e o casă mare-mare. la unu e club, la doi e restaurant şi la trei nu am mai urcat. cred că s-a deschis de curînd. cam greu cu servirea. nici preţurile nu-s lux, o halbă de vin de 400 ml costă 10 lei.

ne-am plimbat prin centru pe la grădina icoanei şi pe străzile din spate. fooooarte frumos!

am zis că anul ăsta de sărbători vom merge la copii. voi face un anunţ cînd găsim orfelinatul. sper să strîngem ceva bănuţi.

cam atît. mă bag la teme.

degeaba

nu te irosi.

e frig. ieri m-a prins ploaia. mi-au degerat rinichii şi degetele. îmi place.

florile de pe balcon se zgribulesc. în week-end îmi fac timp de ele.

mai e puţin.

asta îmi spun în fiece clipă. mai e puţin şi se mai răresc problemele. parcă şi ceaţa de pe ochi se duce.

e toamnă. seara miroase a iarnă. pentru curajoşii care-şi scot nasul pe balcon.

mai e puţin.

şi toate trec…

bate vîntul florile

Mi-am strîns hainele de iarnă. Sper să nu trebuiască să le scot la loc. E foarte frig, dar cred că asta o ştiţi cu toţii. Norocul meu că nu trebe să părăsesc domiciliul. Are şi şomeria partea ei bună.

De Paşte plec din Bucureşti. Mă duc la bunica mea. Şi revin săptămîna viitoare, marţi. Pînă atunci sper să vină vara. Apoi voi sta cu ochii în calendar pînă la 1 mai şi cînd va veni ziua voi dansa dansul fericirii şi al florilor. E ultimul an în Vamă. Asta spun de doi ani. Mint frumos.

Curăţenia de primăvară se face şi la nivelul ăla. Tare visez să reintru în zen şi să nu mă mai stresez cu toate tîmpeniile, dar nu-mi iese. Parcă am pierdut ceva-ul ăla care ţinea aţa întinsă şi mă ajuta să merg… echilibrul. Şi acum mă controlez să nu mă crizez şi în principal sursa stresului meu o reprezintă oamenii. La omi nu pot să renunţ, dar la unii dintre ei probabil că da şi probabil că pun again sita în funcţiune. De fapt trebuie să scap de ultimul lucru care ne mai leagă. Apoi bag aspiratorul, nu?

E o vreme care sigur va aduce puii de depresie.

Hanna face FLASH MOB PENTRU COPII DE LA SATE CARE NU AU POSIBILITATEA SĂ ÎNVEŢE. VINO ŞI TU! SAU SCRIE DESPRE ASTA!

cadranul mov

Ieri am ieşit la lumină prin urbele meu de toate zilele. Se poartă culorile! Nu am găsit deloc o eşarfă neagră. Se poartă forfota şi fustele mov şi strînse la genunchi, dar 150 de lei e prea mult pentru aşa ceva. Vînzătoare s-a dat doi paşi înapoi cînd i-am spus că este prea scumpă… se uita la mine ca şi cum aş fi avut ciumă. Aş fi vrut să pornesc o discuţie şi să-i spun că în alte condiţii şi anul trecut pe vremea asta îmi luam chiar două, dar e criză şi oricum mie-mi trebe negru. Şi totuşi e foarte frumoasă…

Pentru că am nevoie să-mi ocup timpul am fost şi pe la tîrgul de joburi. Pe meseria mea era un singur stand – Realitatea Caţavencu unde am lăsat şi unicul cv disponibil. Restul mini tîrgului de joburi era plin de IT, consultanţă şi bănci. Tare-mi doresc un job unde să-mi îngrop timpul gîndirii slobode.

Seara am ales Future Shorts care a reuşit să mă dezamăgească din nou. Din scurt metrajele romîneşti nu am înţeles boabă (sunet prost), iar din cele internaţionale n-am văzut decît vreo trei. Am constatat cu tristeţe că cei care vin nu-s pasionaţii de film sunt cei care vor să-şi petreacă o vineri seara undeva unde e cool. Şi normal că era mai plin la fumoar şi pe trepte sau la bere, decît în săli şi că au fost momente cînd am vrut să lovesc diverşi omi… pentru că nici măcar nu aveau bunul simţ să aştepte să se termine filmul şi să iasă. În fine. E ca treaba cu Vama. Şi data trecută am zis că nu mai merg şi iată-mă. Viciu!

Ieri m-am intersectat cu peste 2000 de oameni care habar nu aveau ce mă apasă şi despre care nu ştiam absolut nimic. Am încercat ca după grimasele de pe chip să le ierarhizez poverile, dar n-am putut din cauza măştilor.

Ar fi fost frumos să fim înzestraţi şi cu unele calităţi de percepţie a stării celor din jur. Cum erau ceasurile alea care-şi schimbau culoarea cadranului în funcţie de stare. „Azi e violet, deci azi o las în pace.”  Sau „e bleu şi înseamnă multă bere”… Să vedem aura şi să ştim cum să abordăm oamenii ca să nu mai picăm în situaţii penibile sau regretabile. Dar nu putem. Sub cele 30 de măşti se ascunde un sentiment timid care nu iese aşa uşor la iveală. Şi poate-am fi putut să facem şi pasul ăsta în cunoaştere, dar superficialitatea e prima calitate umană.

Intrebari

Ea m-a intrebat daca el este marea mea iubire…

Da , daca aparea cu 4 ani mai devreme…

Frig… vantul suspina