Un om care se revoltă timid. Acasă, între patru pereți și-un geam

Un draft. 

irule.ro

Se presupune că

Deja după o vârstă ne putem descurca singuri, ba chiar putem muta niște munți, ba chiar alegem să avem copii a căror existență se învârte în jurul nostru. Se presupune că la 26 de ani ești om în toată firea, deși te mai copilărești tu când ai chef. Și bănuim că ești pregătit să înfrunți orice ți se arată la orizont, de unul singur, cu un curaj de om matur.

Mă descurc singură de câțiva ani buni. Decizii iau de la o vârstă fragedă și m-am bazat pe instinct și pe plăcere. Azi a trebuit să șed cu fundul pe-o bordură, undeva în cucuieții copăceni și să iau în calcul opțiuni, să le analizez și să fac o alegere. Mi s-a părut îngrozitor să nu am cu cine să mă sfătuiesc.

continuare 

 

 

I know, I rule!

Noua mea casă e aici: www.irule.ro

Încă mai lucrez la ea, dar sunteți bineveniți!

HugsLovePeace
>.<

Pauză

Sunt fericită că plec.

Mă întorc pe 3 august.

Pe 4 mergem la Gaia unde Les Elephants Bizarres își lansează noul videoclip.

După 8 ne vedem la Anonimul, pe plajă la Sfântu Gheorghe, unde o să stăm la cort – o nouă experiență.

Încă lucrez la noua casă evergreenească, deci mai durează. Sper să reușesc s-o termin cât mai curând, că mi-e dragă tare.

Mă întorc și ieșim la cafelele/berile promise. Mă întorc și mă apuc de muncă. Mă întorc și sper să fiu dezintoxicată.

Să ne auzim/citim cu bine! Vă trimit mulți fluturi mov și verzi care să se așeze pe frunțile voastre…

 

HugsLovePeace
>.<

Ușor confuză

M-am trezit în miez de noapte și n-am știut unde sunt. Pentru câteva secunde am crezut că-s înapoi, dar eram acasă. Ce sentiment ciudat să-ți simți patul străin…

Am cunoscut oameni minunați, deși am plecat sceptică și speriată că nu cunoșteam pe nimeni. O zi mai târziu eram deja legați, one big happy family. Am muncit mult, am dormit ore puține, dar am avut timp de-o bere în fiecare seară pe balconul fatidic. Acolo s-au legat iubiri scurte și s-au dezlegat mistere. Balconul de la etajul 2 a aflat poveștile și le păstrează până data viitoare… pentru că noi știm sigur că va fi o dată viitoare.

Pentru că filmarea noastră a fost un eveniment, am fost și pe la West Tv la matinal, unde am vorbit în direct despre mine, noi, KiDDO și film, în general. Mi-era dor de senzația de direct și de un platou tv.

N-am văzut foarte mult din Arad, dar cred că am bifat ce era mai important. Am fost la Ghioroc la baie, am vizitat teatrul pustiu (ce senzație să stai pe scenă!), ne-am plimbat pe bulevardul principal și-am băut o nefiltrată la Joy, clubul poeților, cică.

I-am cunoscut și pe Les Elephants Bizarres… au venit în vizită la prietenul lor, Ștefan, care montează filmul. Și pe 4 august ne vedem la lansarea clipului Smile, da? Vă mai amintesc eu.

Pe lângă filmarea în sine, au apărut și oportunitățile: să fiu asistent la un lung metraj, anul viitor, să regizez un clip al unei trupe mișto de tot, al cărei fan sunt, să-l ajut pe Pufulete să-și facă filmul de exam, să facem proiecte mici și interesante pentru diverse festivaluri etc.

Dar cel mai important a fost că am cunoscut oameni frumoși! În domeniul ăsta-i întâlnești mai rar. I am a lucky bastard! Și că în ciuda orelor puține dormite, a căldurii și a stresului, atmosfera a fost una plăcut, plină de umor și de bună dispoziție.

Și pentru că merit, pe 28 iulie plec din țară. Undeva unde-mi doream de multă vreme să ajung. Revin pe 3. Pe 4 ne vedem la party. Apoi mă apuc să-mi caut job…

hugslovepeace
>.<

 

Înapoi…

Am cunoscut niște oameni frumoși de tot, ceea ce mă uimește, eu fiind reticentă (cumva) la figuri noi, de teama de a nu mi-o lua în freză. Nu mai știu să tastez. Mi-e dor de tot. Vreau înapoi!

Dar mi-a lipsit blogul…

Mâine spun mai multe.

hugslovepeace
>.<

Două chestii

Cum inspirația nu vine, căldura e mare mon cher, nu fac decât să hălădui aiurea pe internet sau să mă gândesc aiurea în timpul în care nu stau pe net.

Una: Pentru mine nu mai au efect amintirile frumoase sau nu, pe care le-am împărțit cu cineva, dacă acel cineva nu mai face parte din viața mea. Poate doar dacă e mort. Dacă un om viu, moare, metaforic, pentru mine, atunci se duc cu el și toate cele trăite, își pierd valoarea prin absența aceastuia. Mi se pare aberant să ții în viață niște chestii trăite la un moment dat, îngropate în uitare doar de… dragul trecutului. Așa că nu mă emoționează nicio poză, nicio melodie, niciun gând, nici nimic atunci când vine vorba de dispăruți.

La oamenii pe care-i am încă lângă mine, mai aproape sau mai departe (ca și distanță fizică), mă raportez la ce-mi sunt în prezent, nu la ce au fost cândva. Le sunt recunoscătoare pentru ce am trăit, dar le sunt și mai recunoscătoare pentru ce trăim. Pentru că realizez pe zi ce trece, că e din ce în ce mai greu să ai pe cineva lângă. Tocmai de aia, am mâncat din aceeași farfurie sau m-a ținut de mână când m-am julit în genunchi, contează într-o mică măsură, aproape irelevantă.

Contează: alo? da. sunt vraiște, bem o bere? da. sau am chef să te văd, bem o bere? sau sunt în cuca măcăii, ne vedem o țâră? da.

Două: Promit să mă văd cu diverse persoane de enșpe miliarde de ani. Și nu apucăm. Vorbim că ce bine ar fi, mamă cum ar fi dacă… dar nu apucăm. Ori nu sun eu, ori nu sunt sunată, ori e caniculă, ori suntem la mări diferite ori pana mea. Nu știu de ce nu mă urnesc, să fiu dreaptă, mi-e sete de oameni și figuri noi, mi-e sete să cunosc persoane, mi-e sete să ies în grupuri mari și gălăgioase, dar când e de ieșit, mă lățesc în canapea.

Bonus: Aș vrea să-i întreb pe toți cei care mă scot din blogroll sau nu mă mai citesc *nu știu cum o să vadă mesajul dacă nu intră aici* de ce fac asta? Nu e din orgoliu, doar că-s curioasă…

Încă se lucrează la blogui lui evergreen al cărui nume nu-l dezvălui, dar e cât se poate de vizibil.ro și abia aștept să-l fac oficial. După care o s-o ard așa în lumea blogurilor, mai puțin personal, mai spre comercial (noooot). Și o să devin cunoscută virtual și-o să merg la evenimente și o să fie oau!

 

La toți ne e cald, știu.

Cert e că.

Vreau să cunosc oameni! Nu-mi mai e teamă de ei pentru că i rule și știu asta și nici nu mă mai complexează sau înspăimântă. Vreau să am copii, cândva. Da, declaram că nu, dar de trei săptămâni le tot zâmbesc și ei îmi zâmbesc și mă simt bine. Nu știu de ce, s-ar putea să mă răzgândesc.  Am visat azi noapte că o să fac 27 de ani, ceea ce nu e vis, e realitate. Și nu m-am panicat (chiar rău).

O să mă întorc de unde plec și-o să scriu!

hugslovepeace
>.<

Sun in the sky (you know how I feel)

Am plecat de dimineață cu un zâmbet liniștit pe chip. Am promis ieri că de azi o să mă pun pe picioare. Deși am avut un somn agitat cu vise ciudate (vreo trei ore m-am chinuit să schimb un bebeluș, care nu era al meu, dar era al cuiva din unatc, și altele) și o trezire cruntă, mi-am pus pe cap pălăria roșie și-am pornit la drum.

Am zâmbit oamenilor care s-au uitat mai mult de 3 secunde la mine. Am fost la medic și-am așteptat pe un culoar plin de bătrân arțăgoși care s-au isterizat că a intrat cineva înaintea lor și care căutau susținători în actele justițiare. N-au găsit în mine, îl savuram pe Paler.

La întoarcere mă gândeam cum ar fi, totuși, dacă aș câștiga la loto?

L-aș lua pe Left (pe care nu-l cunosc, dar ne-am împrietenit pe fb) la Anonimul, că tare ne dorim să ajungem.

I-aș lua lui Mihai o mașină Honda Civic Type R, neagră și lui Ionuț o pisicuță de la bmw și cine mai are dorințe să le zică acum.

Le-aș duce pe gagici în Amsterdam via Europa, în vizită pe la prieteni.

Mi-aș vizita rudele și le-aș surprinde și probabil că aș plimba-o pe bunica prin toată țara și aș zbura cu ea mai departe.

Mă mai gândeam că aș face centrul acela pentru bătrâni, acela la care visez eu, ceva mișto, fun și cu activități pentru pensionari. Și adăpostul pentru copii, pe care i-aș învăța meserii și cărora le-aș construi un bloc unde să locuiască atunci când împlinesc 18 ani. Și mai departe… sper să se descurce.

Mi-aș deschide o casă de producție și nu m-ar mai panica faptul că n-o să fac niciodată film pentru că nu cunosc pe nimeni în domeniu. Aș face, pur și simplu. A, și casa la curte. Cu o grădină mare.

A, și da, mi-aș cinsti mereu colegii de școală.

Dacă mi-ar mai rămâne bani, mi-aș deschide un bar pe o plajă în Tailanda, unde m-aș duce când lucrurile se împut aici.

Și cum mergeam eu așa gândindu-mă cum ar fi dacă, văd o tânără într-un scaun cu rotile. Și pe tatăl ei lângă ea. Nu m-am întristat. M-am bucurat pentru simplul fapt că pot merge. N-au mai contat milioanele de euro din visele cu ochii deschiși. Apoi m-a izbit! Eu n-o să reușesc niciodată în felul ăsta, cu câștiguri care nu țin de munca mea. Eu n-o să reușesc niciodată cu un bărbat bogat sau vreo moștenire de care nu știam. O să reușesc numai datorită mie!

Urăsc să fac bagaje! Să ne citim sănătoși peste vreo două săptămâni! Până atunci, vă îmbrățișez și pup cu drag.

muzica din filme.

hugslovepeace
>.<

Saturday night mood

Azi n-a fost o zi bună. Cu o ușoară durere de cap, de după o noapte zbuciumată, am purces în ceea ce urma a fi o zi normală, caniculară, dar în limitele cotidianului.

Nu numai că durerea de cap s-a acutizat și am simțit că un cuțit cu lamă groasă îmi sparge craniul și îmi scormonește-n creier, ca mai apoi să mă lovească-n măsele și după ceafă, dar când am ieșit din scara blocului am văzut negru. Pe tot drumul spre Grill am văzut pete negre. Am crezut că o să leșin, ceea ce ar fi fost o experiență nouă pentru mine, dar nu una pe care să-mi doresc să o trăiesc de una singură pe stradă.

Am băut o limonadă extrem de bună, până în momentul în care m-am înecat c-o bucată de lime și am crezut că mor acolo, la masa de lemn. Nu cred că am mai pățit-o vreodată în halul ăla. Mi-am revenit cu greu, ușor panicată. Desigur, durerea de cap persistă.

Ajunsă acasă am mâncat numai fructe. Cu grijă să nu mă ia dracu. Durerea de cap n-a încetat. Am luat și nurofen și calciu, am băut trei căni de ceai, m-am uitat la un lung metraj și câteva episoade din two and a half men și ea-mi este încă aproape.

Am senzația că mă sufoc. Am nasul înfundat și gâtul inflamat. Înghit cu grijă cireșele, ceaiul, apa și chiar și saliva. Ușor paranoică, am senzația că și amețesc dacă merg până la baie. Și mă abțin, iar când mă ridic grăbită, chiar amețesc.

Știu că unii sunt la mare, alții la munte, alții în centru vechi. Treaba voastră, aș putea să vă invidiez, dar n-o fac. Mi-e teamă să nu mă plesnească o karmă peste ceafă, să mă doară și mai tare. Așa că stau potolită. Aș fi vrut să ies să mă plimb undeva unde e răcoare, dar mi-e cumplit de lene.

Nu scriu nimic, dar coc povești. Pe canicula asta se umflă de n-ai văzut.

Nu știu ce-o să fac cu viața mea. Nici cea virtuală și nici cea reală. Voi ce părere aveți? Am nevoie să comunicați cu mine, mulțumesc, mă simt singură. Oau!

 

hugslovepeace
>.<

N-am fost niciodată bună la butoane

Cică trebuie să ai fler să apeși butoanele care trebuie, la momentul potrivit. În pare rău, dar eu am un ritm al meu și rareori nimeresc momentul, să mai fie și potrivit înseamnă eveniment global ce trebuie sărbătorit în stil de basm.

Nu-s bună la niciun fel de buton. La xbox o încasam pentru că nu aveam răbdare să le învăț funcțiile, la pc apăs aiurea și-mi dispar butoanele din opera și mi-e lene să le caut, am pierdut cruciulița pentru new tab din bara de sus și am programat aiurea aerul condiționat pentru că am apăsat pe timer în loc de on/off. Noroc cu Sorelina care-i as în domeniu.

Despre butoanele celorlalți, cică aș avea calitățile și fermitatea dejtelor pentru a le accesa, dar trebuie să studiez în domeniu. Și mie mi-e lene și să duc gunoiul și n-am chef să studiez aprinderea și stingerea butonului-fitil din sufletul nu știu cui. Că butoanele trupești sunt ușor de apăsat, oricât de inaptă aș fi, nu cred că aș putea rata… dar parcă am obosit. Vreau și eu alte provocări…

Nu mai vreau păcănele, vreau un balon roșu pe care să-l plimb prin Timișoara… am zis!

Să mor eu, mă calcă pe nervi faptul că nu reușesc să pun butonul de new tab înapoi și acum tre s-o ard cu ctrl t. Vreau cruciulița înapoi! Și am încercat s-o recuperez, dar n-o mai găsesc. Oare am ucis-o și acum nu mai există?

of.

hugslovepeace
>.<