doianişizeceluni

2 ani şi 10 luni. 136 de săptămîni. aproximativ 4000 de zile care înseamnă 97920 de ore sau 5875200 minute. dar cine mai numără?

uneori mă epuizează timpul scurs între noi. şi parcă e apăsător şi greu de respirat şi aerul nostru. alteori vreau mai mult. vreau infinitul şi nemurirea. vreau totul pentru totdeauna.

uneori urcăm. alteori picăm, de abia reuşim să ne susţinem cînd ne chinuim să ne ridică. mai sunt momente cînd din orgoliu o facem separat. cu spatele unul la celălalt. dar ajungem sus împreună. şi cred că ăsta e farmecul cînd sunt doi.

nu am ştiut niciodată care-i calea dreaptă într-o relaţie. dacă am voie să fiu oscilantă emoţional. dacă e normal să vreau să-mi bag bicioarele atît de des că a devenit o glumă obscenă. dacă lipsa încrederii totale e dovada maturizării sau infantilitate acută. dacă reuşesc să depăşesc pragul fatidic de 3 ani. dacă ne vom căsători. sau dacă peste 3 ani ne vom vedea pe stradă şi ne va fi dor. sau nu. ne vom ocoli. ne vom urî. sau nu. nici aşa.

oricîte articole aş citi despre cum să iubeşti într-un fel. cum să-ţi piperezi relaţia. oricîte articole aş scrie despre dragoste, cuplu sau sex nu reuşesc să aplic teoriile. pentru că la mine totul izvorăşte din suflet şi mai puţin din raţiune. şi e cu foc.

aşa că rămîne să orbecăi cu tine de mînă prin viaţa asta în doi. care uneori e exasperantă şi alteori mă ridică sublim. şi dacă eu mă zbat în îndoieli şi griji, ador că tu rămîi statornic în sentimentele tale: sunt fericit!

>.<

de dragoste la persoana a treia

Evergreen cînd iubeşte uită de ea.

Nu mai contează nimic, doar îmbrăţişarea momentului. Pentru ea a iubi înseamnă apogeul existenţei. Idilic şi ludic cu mirosuri impregnate în pori cu vînt în plete şi Leonard Cohen în căşti.

Evergreen iubeşte cu patos! Habar nu are ea cum e să iubeşti altfel pentru că niciodată nu şi-a permis să ia în derîdere această mare existenţială. Pentru că întotdeauna a fost plină de tot. Atît de plină că uneori dă pe afară şi revarsă în fluturi multicolori şi în cuvinte aşternute cu frenezie aici. Cuvinte care mor.

Evergreen e o fraieră la capitolul ăsta pentru că pune mai presus de ea orice altceva. Dacă-şi permite momente de egoism pur o ia în freză fără drept la replică. Dar deh, aşa-i viaţa, nu? Şi trebuie să înveţe să o ia cu graţie că alminteri nu reuşeşte să ajungă la mal.

Evergreen plînge mult şi des din te miri ce. Fie că e o melodie sau alcool peste măsură. Măsura aia cînd îţi vine s-o iei la goană şi să dansezi de nebun. Măsura aia cînd mergi cu troleul şi e pustiu şi pur şi simplu totul trece prin faţa ochilor şi … şi nimicul din fiecare. Măsura aia cînd ochii spun mai multe decît o mie de cuvinte cînd noaptea e sfeşnic cînd luna îşi lasă pletele peste trupurile muritorilor.

Evergreen e-o proastă! Pentru că se zbate şi încearcă să-şi desfacă aripile şi să învăluie omul cu toată dragostea de care e ea capabilă. Dar omul habar nu are pentru că nu e acolo. Nu trăieşte. Se refugiază în sihăstrie. Dispare.

Şi  eu mă frîng în suspine îngînate în perne nedormite. Valsez numai în gînd. Libertăţi îmi permit rar. Şi atunci inutile pentru că ajung în golul sufletului meu. În pustietatea momentului. În drumul spre casă care parcă nu-i al meu… şi nu ştiu dacă a fost vreodată.

Şi unde-s domne oamenii cu care cîndva rezonam perfect? Unde-i acel zîmbet? Unde mi-e umărul pe care mă lăsam să pic cu certitudinea că-mi va amortiza căderea? Unde-s toate?

din alte timpuri

Mă mîngîiai încet şi blînd pe frunte. Trupul în spasme se zguduia în poala ta. Valuri umede curgeau cununîndu-ne . Ochii închişi strîns, pînă la durere. Şi negru.

În dimineaţa asta am ieşit singură pe plajă. Mi-am pus rochia lungă de prinţesă şi pălăria cu boruri largi cu nevoia să trăiesc o senzaţie din alte timpuri, zărită probabil într-un film. Încerc să-mi asum singurătatea plimbării, deşi recunosc că mă cam plictiseşte pustiul plajei. Marea e calmă. Mă loveşte agale la tălpi. Mititica mare. O fi obosit, săraca.

Am mers cu faţa spre soare. Apoi cu spatele. Apoi am alergat. Apoi am gîfîit. Apoi am cules trei scoici pe care le-am făcut şirag de perle. Au trecut clepsidre întregi de timp şi tot pustiu era pe plajă. Lipsa aceasta mi-a creat un disconfort emoţional. Oricum sunt destabilizată din punctul ăsta de vedere, dar chiar aşa să nu mă pot bucura de un moment? Oare cîte momente am ratat numai gîndindu-mă la asta.

Am schimbat perspectiva şi m-am întins într-un hamac în crestele munţilor. Un şoim dădea tîrcoale. Ciudat, am aceeaşi rochie de plajă, deşi port bocanci de căţărat. Of, n-am să-mi scot niciodată din cap poveştile cu prinţese. Mi-era teamă să privesc în jos. Josul era infinit şi gol şi iar acea pustietate apăsătoare. Ah, de mi-aş fi luat măcar o carte să mă pierd în ea! Degeaba, dacă mă apasă nu are să mă lase cu una cu două şi nici măcar literatura tămăduitoare nu are efect în astfel de cazuri.

…

10 minute

Am decretat! În fiecare zi Puştiu şi cu mine petrecem 10 minute împreună. E ciudat, din moment ce locuim împreună. Aceste 10 minute sunt însă speciale. Sunt ale noastre. Închidem tvul şi ne deconectăm de tot. Ne cuibărim confortabil şi stăm îmbrăţişaţi, uneori în tăcere, uneori vorbind ce nu apucăm peste zi.

Pentru mine aceste 10 minute sunt esenţiale. Este momentul meu de linişte şi momentul în care mă simt ocrotită. Invoc minutele mele!

În timp ce noi stăm îmbrăţişaţi şi ne bucurăm unul de celălalt şi cîteodată şi de Socrate lumea se mişcă.
Noi stăm pe loc, Universul se învîrte.

În 10 minute mor milioane de oameni şi se nasc alţii. În aceste 10 minute oamenii fac alegeri: se căsătoresc, se despart, se ceartă, se distrează, fac dragoste, fac sex, ucid, salvează vieţi, pierd persoane dragi, se sinucid, rîd, plîng, fumează iarbă, ascultă muzică, muncesc, îşi dau demisia, merg cu 200 pe autostradă, fac accident, ajung mai repede, află că au o boală incurabilă, află că se vindecă, descoperă iubirea, descoperă ura, se regăsesc, ating suflete…

În cele 10 minute ale mele, în momentul în care închid ochii şi mă simt bine, unii oameni se simt rău sau sunt prinşi sub dărîmăturile caselor picate în urma unui cutremur. Stau în beznă. În dureri. În chinuri. Înfometaţi, îndureraţi, speriaţi.

În momentul meu de linşte sinceră Universul nu stă. Jumate e dramatic, jumate e frumos pentru a ţine balanţa. Pentru a o înclina spre bine nu-mi rămîne decît să mă bucur în continuare de binele meu. Poate fi numit egoism sau deconectare sau răutate, e doar o formă dată unui sentiment.

M-am decis să nu mai iau, de fapt să preiau. M-am decis să ascult şi să ajut, dar fără să-mi afecteze inima. Să fiu cîrjă, umăr, batistă, suport de bere, ureche cu timpan deschis, pod. Ce-o fi, dar să nu le mai iau şi să mi le aşez mie. Pentru prima oară mă detaşez fără să mă simt vinovată.

Nu e vina mea că lumea suferă, că oamenii au cancer, că sunt singuri cum nu e nici contribuţia mea că sunt fericiţi, sănătoşi şi înconjuraţi de oamenii dragi.

Eu sunt suma gîndurilor, cuvintelor şi gesturilor mele. Eu pot sau nu. Eu vreau sau nu. Şi mi le asum pe toate cu capul sus.

E o perioadă de dezintoxicare. M-am umplut de tot ceea ce e negativ de la toţi ceilalţi şi am plecat urechea conştientă fiind că mă vor afecta cuvintele. De  data asta am să-mi aplec urechea, dar negrul se va izbi de un zid de lumină. A mea. A deciziilor mele.

Probabil că l-am mai arătat, dar se potriveşte:

pentru prima dată

am purtat o semidiscuţie serioasă cu Puştiu. despre căsătorie. despre cererea în… despre viitorul nostru împreună sub acelaşi acoperiş, oficial al nostru. şi eu nu am făcut mişto de el. şi nici el nu s-a mai crispat.

era în treacăt. mi-a plăcut să mă gîndesc la asta în mod serios. adică să o văd ca pe o posibilitate de a proiecta viitorul nostru împreună. mi-a plăcut pentru că m-am prins că are nişte planuri. mustăceşte.

şi azi mă gîndesc matur şi femeiesc la noi doi peste ani legaţi cu două şaibe argintii şi o hîrtie roz, parcă. aşa că dacă mă mai las convinsă de gîndul ăsta într-un an, doi (maximum 3) o să port rochia aia superbă. o ştiu deja.

am văzut the hurt locker şi o să-i fac review în revista film menu, revista facultăţii. uuuh! mă implic în proiecte.

mă bag la un film. un film care nu o să fie despre căsătorie.

hugs! să aveţi weekend minunat, chiar dacă afară-i friguţ şi plouă.

La mulţi ani, Puştiu!!!

E ziua lui Puştiuuuu!!! Împlineşte 28 de toamne. De azi noapte sună telefonul… indiferent de fusul orar.

Hihi! Se plînge pe aici că-i boşorog. Azi ne gătim (cu cele mai fancy haine) şi ieşim la promenadă şi la un restaurant puţin select… nu-l ştim încă.

Tot astăzi am auzit că dau drumul la lumini. Sunt atît de excited, mă gudur ca un copil mic.

Ne răsfăţăm şi ne e bine. Împreună. De aceea îmi plac mie călătoriile în doi, pentru legătura care se strînge din ce în ce mai puternic, pentru acel noi doi într-o lume străină, pentru iubire. Nu m-a cerut. Şi nici nu mă cere (staţi chill) că e vacanţa de ziua lui, asta… şi oricum i-am zis să mă ceară după ce mai văd Londra o dată, Barcelona, Amsterdam şi Moscova (şi Sankt Petersburg). În fine, ale tinereţii nebunii. Ale tinereţii mele… pfff!

Ieri am văzut Shonbrunn care nu m-a fascinat deloc. Barocul nu mă atrage mai deloc, poate mobila stil rococo. Istoria, însă, m-a prins. Nici grădinile nu-s spectaculoase, dar e mişto că noaptea nu-i nimeni pe acolo şi te poţi plimba în tihnă… şi altele (hihi). Bănuiesc că vara este o senzaţie. Labirintul era închis… dar am pierdut mai mult de jumate de zi la Zoo. Foooooarte mişto! Puştiu era mai ceva ca un copil mic şi se bucura de fiecare animal văzut.

Apoi Ring Strasse (cîteva magazine), Opera, Karl Church şi cam atît. Am păpat chinezi şi am ajuns frînţi acasă.

De cîte ori plec din ţară mă apucă furiile şi revolta şi mă gîndesc serios plec din Romînica. Puştiu zicea Paris. Da, Paris sună bine!