La Expiff văzui un film interesant ce avea ca temă despărțirea dintre doi oameni care păreau perfecți unul pentru celălalt. A repetat de două ori ceva în genul: coarda alpiniștilor capătă valoare atunci când unul dintre cei doi cade, atunci realizezi importanța ei.
Iar eu am dus-o mai departe, desigur. Prin filtrul ființei mele.
Cercul acela magic al iubirii prinde însemnătate și valoare atunci când unul dintre cei doi a ieșit în afara lui. Până atunci este integrat în ființe, acolo pe deget, ca și cum ar fi fost dintotdeauna și ni s-ar fi cuvenit.
Aș vrea să mai lămuresc o chestiune.
Atunci când vorbesc despre despărțire și iubire, nu mă refer strict la legăturile amoroase cu bărbați, ci cu oameni în general. Cum spunea și Ana, pentru mine unele prietenii sunt relații intense de iubire în care investesc enorm și după care sufăr ca un câine când se sting.
Nu înțeleg de ce atunci când verbalizăm un adio se încheie și toate legăturile profunde construite de-a lungul vremii. De parcă acest cuvânt este un lacăt. Sau poate adio-ul vine după ce se frâng legăturile. Oricum, ființa mea nu poate să înțeleagă de ce toți oamenii pleacă, chiar dacă promit să rămână indiferent de circumstanțe. Pentru mine plecările sunt cele mai triste, mai triste ca șederile din inerție.
În concluzie, nu înțeleg cum după niște ani nu mai rămâne nimic în urmă. Doar scrisorile pătate de lacrimi, tone de fotografii la care nu te mai uiți niciodată, obiecte pe care le eviți cu privirea, frânturi de imagini pe care încerci să le ignori, melodii care emoționează, filmulețe făcute în ceas de veselie și vântul care șoptește că timpul nu are deloc răbdare.
HugsLovePeace
>.<
Evergreen 