Ştii?

Mi-ai frînt aripile… credeam cîndva că-s un fluture care ştie să zboare prin văzduhuri neştiute. Ştii că mă doare? Că m-ai prins cu garda jos, cu zîmbetul pe buze, în planare pe cerul albastru? Ştii că m-ai surprins şi că din vară a devenit o culoare sinistră?

Ştii? Habar nu ai! Şi nu îţi pasă. Şi chiar de ţi-ar păsa, scutul tău antisentimente le-ar rupe.

Ştii că solitudinea mi-a devenit camarad? Ştii de ce plîng la filme? Plîng de dor. Plîng de patimă. Ştii că demonii din dulap m-au bătut la table? Aseară… pe tăcute. Nici la şah nu mă mai pricep. Mi-am pus viaţa-n joc şi nebunul m-a doborît. De fapt, sinceră să fiu mi-am pierdut rînd pe rînd toate atu-urile. Şi n-a rămas nici farmec şi nici mister.

Ştii că mă înec? Mă înec într-o mare de mîini care mă agaţă şi se joacă prinselea cu mine. Sunt fragilă. Nu ştiu reguli de joc şi nu-s rapidă în mişcare. Ştii că am purtat joben… fără iepure? Şi cu jobenul pe frunte am crezut. Am crezut în magie…

Se închid cercurile şi mă sufocă. Şi tac. Mă ascund în centru şi aştept să mă prindă în gheare şi să-mi transforme totul în lugubru. Oniric? Niciodată! Ar trebui să am rădăcini lungi în tălpi care să mă lege cu noduri marinăreşti de betoanele urbelui.

Cîndva eram copilul lunii. Cîndva eram Azize şi-mi cîntau îngerii din harpe de aur. Cîndva eram…

Era o lume a ludicului. Şi dansam neîncetat, neştiutori, nedemni de-o frumuseţe aşa măreaţă. M-ai frînt. Cu degetele imense m-ai prins de mijloc şi m-ai frînt. M-ai ademenit la vals, mişeleşte mi-ai zîmbit seducător, m-ai prins la pieptul tău şi au rămas bucăţi.

Mă chinui să-mi scot cuvinte din degete. Am pareză. Am goluri. Am pierdut!

Îmi caut organul cu care iubeam. Şi el mă caută pe mine. Am orbit de la atîta întuneric. Mă scald în neguri tomantice şi mă pierd în ceaţa grea.

Mă apasă o durere într-un loc ciuntit, gol şi negru.