Amelie Nothomb este o scriitoare de-o inteligenţă remarcabilă, asta pot s-o spun cu mîna pe inimă. La numai 24 de ani a scris un asemenea roman după care s-au făcut şi piese de teatru şi după care ar putea să se facă şi film. Noir, desigur.
Cartea însă… nu ştiu cu ce gust am rămas. Nu pot spune că mi-a plăcut enorm, dar m-a prins la un moment dat şi la final am rămas pe gînduri. Mi se pare plină de concepte şi concepţii şi probabil ar fi trebuit să-l citesc pe Celine mai întîi ca să o pot primi pe aceasta cum se cuvine.
Este vorba despre un scriitor premiat cu Nobel care pe patul de moarte acceptă să se întîlnească cu 5 jurnalişti. Pretextat Tach este un geniu! Dar pe lîngă asta este un om capricios, misogic, inteligent, sarcastic, dur şi mai este şi îngrozitor de urît. Ceea ce face ca interviurile să devină coşmar pentru jurnalişti.
Numai unul reuşeşte să-şi ducă munca pînă la capăt. Şi ca să vezi, e o femeie! Numai că nu învinge, ci (mi s-a părut mie) a fost învinsă chiar dacă s-a menţinut pe primul loc pe durata dialogurilor.
Mi s-a părut puţin feministă cartea, deşi una din discuţii avea legătură cu inutilitatea femeii pe planetă. Şi să ştiţi că avea argumente plauzibile. Este şi o carte despre iubirea supremă care vine automat la pachet cu moartea.
Cartea e mai mult un dialog. Un dialog dur şi tăios. Un dialog care mi-a plăcut, dar pe care nu l-am simţit aproape, fiind perfect în fiecare replică. Şi oamenii sunt imperfecţi… şi mie-mi plac oamenii.
Mi s-a părut o carte extremă, dar care merită parcursă pentru teoriile pe care le susţine şi pentru cei 24 de ani la care autoarea a putut să conceapă o asemenea poveste.
Evergreen 