Am urât, urăsc și voi urî bărbații lași

Poate am eu o concepție mai învechită, dar când mă gândesc la un bărbat automat îl asociez cu anumite gesturi. Poate e de vină societatea, poate istoria, poate preconcepțiile. Nu știu, poate maică-mea, că m-a lăsat să mă uit la filme cu finaluri fericite și bărbați ideali, cert este că atunci când proiectez bărbatul ăla, ei bine, el e într-un fel.

Și nu mă refer la pătrățele și mușchiuleți sau la mașina din garaj. Mă refer la manierele lui, la gesturi, vorbe, dar mai ales la caracterul lui. Am fugit și-am să fug de bărbații lași. Când aud povești cu și despre ei mi se face părul măciucă.

Îmi vine să mă duc să-i lovesc. Da, sunt și ei ființe și doar pentru că s-au născut cu niște chestii între picioare, poate n-ar trebui să fie tratați diferit, deși o cer. Alea atârnă greu. Acolo cică-i bărbația. Eu zic că mai de grabă stă în altă parte, dar cine-s eu să judec.

De aceea nu mi-au plăcut niciodată bocitorii. Ăia care-și plâng de milă sau care jinduiesc după vreo muiere. Înțeleg. Toți suferim. Toți ne dăm cu cururile de pământ și toți plângem. O dată, de două ori, dar ce e prea mult strică! În loc să mergi mai departe, stai pe loc și îți tai venele, pe lung. Și nici n-ai tupeu să te duci după muierea respectivă, domne, avem demnitate și orgoliu. Păi, să-ți fie de bine!

Casanova din vorbe, acei bărbați minunați care dau copy paste de pe google la faze ademenitoare, care fut (pardon, fac amor/dragoste/își împletesc trupurile asudate) tot ce prind fără nicio reținere, care-s liberi și neînfricați. Acei tipi care vin și te învăluie cu priviri languroase și care-ți șoptesc că luna se oglindește în părul și-n privirea. Bleah! Da. Până ajungi cu ei în punctul ăla, da. Ăla în care vorbele nu mai au niciun rost, ci doar acțiunea și la capitolul ăsta sunt slabi, slabi de tot…

Curajoșii virtuali sunt cei care pe net sunt zmei și-n realitate nu-s capabili să ia nicio inițiativă. Genul ăla care pe net te ia de nevastă, îți toarnă șapte plozi, te iubește trei zile și trei nopți fără pauză de masă și îmbrătrânește alături de tine. Dar când vine vorba să-l vezi și să te vadă, fuge ca un laș, ca un cățel bătut. Că el e mic și oropsit, dar pe net e zeu. Și pentru că e copleșit de umanitate, fuge la altă himeră virtuală. Și tot așa… Oh, fuck off!

Incapabilii. Ăia care nu știu să refuze. Categoria aia de bărbați moi care se împacă cu fostele (alea de i-au înșelat și i-au făcut să sufere) doar pentru că nu rezistă/nu știu să refuze. Din lașitate, din lipsa curajului, din lipsa asumării responsabilității. Din teama sentimentului de vinovăție.

Aici apare o subcategorie. Ăia care nu-și acceptă condiția. Da, o iubesc! Deși e o curvă care m-a înșelat, o iubesc și asta e! Nnnnn-ai să vezi.

Ăia care nu știu să-și exprime sentimentele și care se poticnesc crezând că-s ridicoli. Să nu mai zic de ăia cărora pur și simplu le e rușine să meargă cu flori pe stradă. Wtf? Cum adică? Râd oamenii, auzi?!? Dacă pe omul de lângă mine l-ar face fericit să merg costumată în pinguin și mie mi-ar face plăcere s-o fac, păi ce mă reține? Că se uită oamenii la mine? Că-s penibilă? Ce-mi pasă? E vorba de noi, nu de universul întreg. Și oamenii… sunt doar oameni.

E oribil!

Poate așa m-a învățat mama, să fiu a dreaq și să nu las garda jos. Poate-s eu prea bărbată. Domne, eu când vreau ceva, păi nimic nu-mi stă în cale! Chit că mut munți, înghit mări, mă lupt cu balauri. Chit că scrijelesc pereți, sar garduri, dorm pe preș. Eu dacă vreau ceva, fac tot posibilul să am, fără scuze, fără să mă ascund după copaci și fără să epatez.

Și da, sunt genul de femeie căreia-i place bărbatul care aduce flori și deși nu cere să i se deschisă ușa la lift, apreciaza gestul. Sunt genul de femeie care vrea să fie ocrotită, dar nu sufocată, independentă, dar în siguranță. Sunt genul ăla care-și dorește un bărbat curajos, sincer, puternic… cu care să rupă lumea pe genunchi dacă e nevoie. Și nu știu de ce am impresia că nu-s singura de genul…

hugslovepeace
>.<